luni, 16 decembrie 2013

Suflete deschise...

Patru mari actori ai Teatrului Naţional Cluj-Napoca (Miriam Cuibus, Elena Ivanca, Ionuţ Caras şi Cristian Grosu) şi-au deschis sufletul sîmbătă, 14 decembrie a.c, în cadrul unei sesiuni de întrebări şi răspunsuri organizată cu ocazia ”Nopţii Porţilor Deschise”. Printre atîtea activităţi, scenete, work-shop-uri, concerte, lumea s-a adunat, cu mic cu mare, umplînd Sala Mare, pentru a ”fura” cîteva momente din viaţa acestor oameni care i-au făcut să rîdă sau să plîngă prin intermediul rolurilor pe care le-au interpretat.
A fost o atmosferă relaxantă şi am putut astfel să aflăm lucruri noi despre aceşti actori îndrăgiţi. Răspunzînd la întrebarea ”Ce aţi face dacă s-ar închide teatrul?” au ajuns la concluzia că ”teatrul” nu se poate niciodată închide, atîta timp cît mai există cel puţin un actor. Dar, vorbind strict de clădire, ar pune toţi, mînă de la mînă şi l-ar deschide iar, fiindcă, se consideră norocoşi că au un asemenea loc de muncă. ”Eram într-o pauză de repetiţie la piesa La răscruce de vînturi, stăteam întinşi pe scenă şi ne uitam aşa în sus şi nu ştiu cine a zis: <>. Îţi dai seama? Să vii la zece, nu la şase, să ai atîta spaţiu, e frumos… şi da… nu mi-ar plăcea să se închidă” spune Ionuţ Caras.
”Aş putea fi arhitect, poet, lăptăreasă… Aş putea fi o femeie cu bani, fără bani… Am fost deschisă spre multe aşa că la întrebarea Dacă v-aţi mai naşte o dată, aţi fi tot actor?, aş zice nu, fiindcă asta am încercat o dată. Aş încerca de fiecare dată altceva, cred” răspunde Miriam Cuibus cu sinceritate şi cu un ton glumeţ, la care sala reacţioneză cu ropote de aplauze. În schimb, lui Cristian Grosu i-ar plăcea să se facă tot actor, sau… preot.
Cele mai dragi premii, pentru ei, au fost primele, primite cînd erau elevi, la tot felul de concursuri de teatru, dar, pentru Elena Ivanca, un premiu este preţios cînd are cui să-l ofere, aşa că ea, le-a oferit băieţilor ei.
Undeva, dintr-un colţ al sălii, se aude o voce subţire, plăpîndă. Un băieţel de opt ani, repeta cu hotărîre aceeaşi întrebare: ”De ce aţi ales să fiţi actori?”. Ionuţ Caras a fost mai mult decît entuziasmat să răspundă la această întrebare: ”Eram cam de vîrsta ta şi am avut rolul lupului… Îmi făcuse mama un costum negru, iar tata o mască din blană neagră de iepure. Cînd am intrat pe scenă, nu prea vedeam fiindcă tata îmi făcuse nişte ochi prea mici la mască. M-am împiedicat de nişte cabluri şi am căzut cît eram de lung… lat. Toată lumea a început să rîdă şi m-a aplaudat. Dar eu sub mască m-am înroşit şi plîngeam. În momentul ăla o scînteie s-a aprins!”
Miriam a explicat zvonul care se auzise cu mai mult timp în urmă, că o actriţă de la Teatrul Naţional şi-ar fi tăiat venele pe scenă. ”Interpretam rolul unei nebune care trebuia să o interpreteze pe Charlotte Corday. Fiindcă interpretam o nebună, nu aveam voie să am o armă, aşa că aveam o oglindă pe care o purtam într-o teacă la gît şi totul a mers bine pînă într-o seară cînd oglinda s-a rupt şi au rămas doar două degete din ea. Şi mă gîndeam cum să-l omor eu pe Marat (Marius Bodochi) ca să nu schimb firul istoriei. Am jucat scena, nu mi-am accidentat partenerul, iar l-a sfîrşit, dintr-o neatenţie, s-a întors mînerul cu cele două degete de oglindă, la mine în venă. A tîşnit sîngele, am luat o bucată de cîrpă pe care am înfăşurat-o în jurul mîinii şi am dus spectacolul pînă la sfîrşit. După aceea a fost puţin mai problematic cînd a venit Salvarea, care a înţeles că o actriţă îşi tăiase venele”.
A fost o experienţă uluitoare, să vezi aceşti patru mari actori, interpretîndu-şi propria persoană. Degajaţi, rîzînd, glumind, fără măşti pe faţă. Fiindcă, în astfel de clipe îţi dai seama că şi ei sînt oameni, dar în momentul în care urcă pe scenă, devin fiinţe supranaturale, reuşind să ofere spectatorului o perspectivă asupra unei alte lumi, pentru ca mai apoi, să se hrănească cu aplauze.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

M-am ”reprofilat”.

Am hotărât să mă reprofilez. Nu, nu îmi schimb facultatea și nici
orientările... Doar că îmi revizuiesc atitudinea. Nu voi înceta să mă port frumos cu toată lumea, în schimb voi înceta să trag de oameni, să mențin prietenii care n-au fost să fie, sau să mă chinui să nu pierd persoane... sau să încerc să fac alte persoane să se întoarcă la mine.
Nu. Nu mai fac așa. Cine vrea să rămână, rămâne, iubește, iartă... Cine vrea să-mi fie alături nu are un interes și nu se așteaptă la rugăminți pentru a-mi rămâne aproape. Consider că în momentul de față, doar cine trebuie este aproape de sufletul meu. Și cine dorește să plece... este poftit afară, fără alte insistențe. :)
Exact. Plecați! Vor rămâne doar cei vrednici... 

marți, 3 decembrie 2013

Mi-e teamă că nu voi mai putea scrie...

Mă plângeam o dată că eu nu vreau să rămân singură. Nu vreau să ajung la 70 de ani și să nu am pe cineva care să-mi încălzească sufletul cu o vorbă bună... Și mă tot gândesc că degeaba îi am ca exemplu pe bunicii mei care se iubeau si dupa 60 de ani de căsnicie... Nu mai e lumea așa. Nimănui nu îi mai pasă de sufletele-pereche. E prea multă răutate, e prea mult egoism.
Poate că-s o romantică incurabilă. Dar eu îmi doresc doar iubire și sănătate. Dacă le ai astea, poți face orice, poți ajunge oriunde. Dar pe zi ce trece sunt tot mai scârbită de lumea asta, tot mai rece. Parcă îmi dispare umanitatea. Îmi pun mereu sufletul pe tavă și toată lumea rupe o bucățică din el, cu fiecare ocazie. Ce se va întâmpla când voi rămâne fără suflet?
Mi-e teamă că nu voi mai putea scrie...
Și știu că mulți oameni idioți îmi citesc blogul. Și vor râde. Și vor fi fericiți. Dar sincer, nu-mi pasă. Pentru simplul fapt că nu mi-e rușine cu ce simt. Niciodată nu mi-a fost. Și blogul meu va rămâne a2-a mea casă, mereu. Știu că aici pot să mă întorc, să scriu toate tâmpeniile care îmi vin în minte, pentru că e al meu. 

marți, 19 noiembrie 2013

Victor Măruțoiu - Lansare de carte

Joi, 14 noiembrie 2013, Biblioteca Județeană ”Octavian Goga”. Holul de la parter era plin de oameni, veniți cu mic cu mare, să fie alături de Victor Constantin Măruțoiu într-un moment atât de important pentru el, și anume lansarea volumelor de poezie Ora Soarelui și Pașii ochilor de seară.
Au fost invitați la eveniment: Ioan Chirilă, Victor Cubleșan, Constantin Rusu și Ruxandra Benea ( profesoară de limba franceză care a tradus unele dintre poemele lui Victor).
Victor, care mie îmi este un prieten foarte drag, a fost numit un ”tânăr bătrân”, ceea ce reprezintă pentru el un mare atu. De asemenea este considerat un ”om al cetății” deoarece a dat înapoi ceea ce a primit de la Cluj-Napoca, prin numeroasele sale voluntariate și fiind angrenat în cultură. Cel mai bun exemplu îl reprezintă cenaclul literar Vox Napocensis, al căruit președinte este el și care de-a lungul timpului a câștigat numeroase premii. După cum a spus și Victor Cubleșan: Victor este un foarte sufletist om de cultură, care se implică în multe activități literare clujene.
Ora Soarelui și Pașii ochilor de seară sunt volume bilingve, acestea conținând poeme în limba română și traducerile lor în limba engleză, respectiv în limba franceză. În cel de-al doilea volum se întâlnesc două izvoare simbolice: mediul simbolic de factură creștină și mediul simbolic de factură mitologică.
Constantin Rusu spune că ”sufletul românesc este născut pentru poezie” și după ce a citit câteva versuri din cărțile lui Victor, a ajuns la concluzia că ”și în altă limbă, sufletul românesc este la fel de frumos”.
Îl felicit din tot sufletul pe Victor pentru această reușită și îi doresc la cât mai multe volume! :)

luni, 21 octombrie 2013

Îndrăgostește-mă de tine!

Nu ai nevoie de cine știe ce tehnici de seducție ca să mă cucerești. Doar vorbește cu mine. Întreabă-mă ce-mi place să fac. Îți voi răspunde că îmi place să mă îndrăgostesc. Ridică din sprânceană și zi-mi că nu mă poți ajuta să mă îndrăgostesc. Recomandă-mi filme și melodii. Vorbește-mi despre colțul tău de Rai, despre cât de grea e viața.
Du-mă într-un local drăguț, cu tematică rustică, să comandăm dintr-un meniu legat cu ață de lână, să bem ceai din căni de lut și să-mi desenezi o căsuță cu fântâna din curte. Folosește mereu același parfum (ai putea încerca unul dintre produsele de la Super Playboy), să-l cunosc, să-l recunosc oriunde, să devin dependentă de el. Încearcă să-mi demonstrezi că sufletul pereche nu este un mit. Spune-mi că găsești totul în ochii mei și că faci un efort incredibil să nu te pierzi în ei. Apoi spune-mi să nu mă îndrăgostesc de tine, că nu are rost, că nu vom avea niciodată vreo șansă la fericire împreună. Și chiar când reușesc să mă conving că nu va fi nimic, du-mă în parc, să ne dăm pe leagăn. Promite-mi că vom dansa cândva un vals, ține-mă în brațe, dar nu mă săruta. Nu încă. Privește-mă, mângâie-mi fața și abia apoi sărută-mă. Promite-mi că vom schimba lumea, că vom scrie cărți mai tari ca și a lui Coelho, că vom găsi plaja lui DiCaprio. Spune-mi că mă iubești, nu ca să mă sperii, ci pentru că pe moment, chiar și tu crezi asta. Trimite-mi mail-uri lungi, în cre să-mi scrii că vom culege flori de liliac împreună. Nu te-ar interesa că nu vreau copii, doar să fiu mereu a ta. Nu mă lăsa să te sărut, fiindcă ești plin de praf. Nu ai apucat să faci duș după ce ai ieșit de la lucru, pentru că-ți era prea dor de mine. Convinge-mă că împreună avem super-puteri. Pleacă pentru un timp. Voi avea atâtea să îți spun, dar când te vei întoarce voi uita totul. Voi plânge fiindcă sunt sigură că îmi vei lipsi. De fiecare dată vei observa că mă fac tot mai frumoasă. Vom sta îmbrățișați într-o  parcare goală și vei aștepta să mă liniștesc. Până în acest moment voi fi sigură că totul a fost trecător, ca a fost doar o furtună de varpă. Una cu fulgere și tunete, care rupe copacii de la rădăcini, dar în final tot o furtună. Dar atunci, acolo, mi se va distruge orice convingere și voi realiza cât de dependentă sunt de tine de fapt. De sufletul tău, de discuțiile noastre, de plaja lui DiCaprio din care nu am apucat să văd decât o frântură și a cărui miros sărat îmi va rămâne mereu întipărit în minte.

În final, rupe-ți sufletul și dă-mi drumul. Fiindcă așa e cel mai bine. Fă planuri că ne vom întâlni peste cinci ani și ne vom iubi la fel de mult. Lasă-mă să intru în sevraj pentru mângâierile tale. Așa vei ști că voi fi pentru totdeauna a ta, pentru tine...

Acest post a fost scris pentru SuperBlog 2013

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Unde suntem?

Și doar o frântură din ceea ce a fost m-a făcut să intru in sevraj...
Mi-e dor de voi... de noi... de zâmbetele noastre....
Unde suntem acum?
Ei bine, oriunde am fi, nu suntem impreună și e cam intuneric aici....

miercuri, 2 octombrie 2013

Când?

Oare când am inceput să ne indrăgostim? Care a fost data, ora, minutul, secunda in care inimile noastre și-au acordat corzile pentru un duet?
Când buzele tale au inceput să le caute doar pe ale mele? Dar pielea mea când a devenit atât de dependentă de atingerea ta?
Imi amintesc doar nopţi de vară care cerșeau o briză, pline de respiraţii furate...
Și apoi... când am inceput să ne uităm? Care a fost data, ora, minutul, secunda in care iubirea și-a pierdut drumul?

duminică, 22 septembrie 2013

Winter, i`m ready for you!

Oficial îmi este dor de zăpadă. De căldura aceea care mă cuprinde, fericirea aceea specifică atunci când ninge ușor, cu fulgi imenși. Mă bucur ca un copil. Sar, alerg, zâmbesc, scot limba să mi se așeze fulgii reci pe ea, murind astfel pe papilele mele gustative.
Nu-s cine știe ce fan al iernii... sunt rea de frig și de aceea trebuie să port o grămadă de haine... Și nici nu sunt fan al sporturilor de iarnă. Dar aș fi gata să dau orice pentru o plimbare prin zăpadă, sau să stau pe geam, cu o cană de lapte cald cu scorțișoară, privind fulgii aceia mari despre care vorbeam odinioară.
Așa că... winter, i`m ready for you!

marți, 17 septembrie 2013

Cuvintele unde rămân?


















Până la urmă cred că nu e vina nimănui că noi suferim. Noi suntem singurii vinovaţi că nu ne respectăm destul, ne umilim, cerșim dragoste și aprobare, apoi ne complacem intr-o stare de melancolie idioată in care ne amintim doar vremurile când era bine. Dar certurile? Cuvintele urâte aruncate la nervi, promisiunile incălcate? Alea unde rămân când ne este dor să simţim acea persoană lângă noi? Se vor intoarce inevitabil și alea...

luni, 16 septembrie 2013

Superblog.

Ținând cont de faptul că nu am fost prea activă în ultima vreme, că într-un fel am devenit reticentă față de propriul meu blog, am considerat că am nevoie de o provocare, de un imbold să scriu. Trebuie să îmi pun la încercare atât creativitatea, cât și perseverența. Astfel, am dat peste competiția online ”Superblog”, care, deși mi se pare că este doar pentru profesioniști, nu înseamnă că nu mă va ajuta să evoluez în această ”artă” a bloggerilor.
Așa că, sunt entuziasmată de această provocare și sper ca puținii mei cititori fideli să mă susțină.
Sunt sigură că mă voi distra pe cinste!


Promisiuni...

Nu înțeleg de ce oamenii promit lucruri de care nu se pot ține de cuvânt. ”Eu nu te voi face să suferi”, ”nu te voi supăra niciodată”, ”voi fi mereu alături de tine”... Și apoi au uitat ce au spus, au tratat totul superficial.
E ok... sunt obișnuită cu ideea că oamenii vin și pleacă. Dar sunt unii care nu pleacă definitiv, ci ce întorc constant, te amăgesc, te lasă iar.
Oricum... cei mai groaznici mi se par cei care își tatuează numele pe sufletul tău. Mai mult, îl încrestează... și când sunt mulțumiți de rezultat, vin cu un ”îmi pare rău, dar nu pot să-ți fiu toată viața alături.” Atunci doare cel mai rău. Fiindcă, apoi, oricât de mult persoane încearcă să acopere găurile, nu vei mai reuși să alungi sentimentul acela că te simți singur....
Citisem undeva că nu e o soluție să arzi pozele, să blochezi amintirile, fiindcă de fapt doar ești într-o stare continuă de negare. Ei bine, nu știu cum să spun că... un perete plin de poze nu mă ajută prea mult.
Orgoliul. Asta mă ajută să zâmbesc în fiecare dimineață.
Ceea ce e mai nasol e că... uneori e atât de greu să ierți, să uiți...

poza

vineri, 6 septembrie 2013

....

Și ce speranță să mai fie, când singurul lucru care te făcea să crezi că ”mâine va fi mai bine” a încetat brusc să existe?

sâmbătă, 24 august 2013

Limită când x tinde la infinit din x la n

Sunt de părere că pentru a evolua, trebuie să țintim sus, dar totuși, cred că trebuie să avem și o limită... În ideea că, eu nu pricep pur și simplu anumite lucruri. Spre exemplu. Zilele trecute am venit cu trenul de la Cluj-Napoca, la Huedin. M-am așezat într-un compartiment unde erau doi bătrânei și un cuplu pe la 20-22 de ani, ceva de genu. Bătrânelul simpatic, vorbăreț, cu povești despre Ceaușescu și Revoluție, cam ca și toți bătrâneii de pe tren. Tipu cu un tricou mulat, cu cu guler în V (mai mult decolteu, dar fie), genu de bărbat care mai mult ca sigur are o manea ca și sonerie la telefon. Tipa: blond spălăcit, nu prea slăbuță, blugi strâmți, tricou până la buric. Amândoi păreau foarte îndrăgostiți, pupici, îmbrățișări, tot tacâmul.
Pentru o clipă chiar am lăsat la o parte faptul că erau cam de prost-gust și mi s-au părut drăguți împreună.
Eh... Toate bune și frumoase, când ajung acasă, cerere de prietenie de la cineva care îmi părea relativ cunoscut. Hmmm... dau accept, să văd ce și cum și realizez că era chiar tipu din tren. Ținând cont de faptul că nu-mi place să-mi fac o părere proastă despre oameni până nu văd ce au în cap, discut de vreo 2 ori cu el. A 3-a oară îmi cere numărul de telefon, că ar vrea să discute cu mine, să mă cunoască mai bine, că el nu se mai înțelege bine cu iubita și nu mai durează mult relația.
Am dat peste o grămadă d-ăștia, mai ales în ultima vreme... Și întrebarea mea. De ce, de ce un manelist convins, cu tricouri cu D&G, care poartă ochelari de soare în spații închise, ar crede ca ar avea ce discuta cu o fată care citește, merge la teatru, vrea să facă o carieră? Sau sunt fete de genu ăsta care se simt atrase de lanțuri de aur groase și ghiuluri?
Nu pricep, nu pricep...
Știu că sunt răutăcioasă, dar vorbeam mai devreme de limite. Ar trebui să fie limită în ambele părți. +/- infinit ne cam depășesc... 

miercuri, 21 august 2013

Vara.

Am ajuns la concluzia ca vara este cea mai buna perioada pentru a evolua, in care lasam in urma poverile inutile si imbratisam ce e nou, bun si frumos.
De asemenea vara iubim mai mult, probabil fiindca ne sunt calde sufletele. Fiecare vara are iubirea ei.
Eu am renuntat la prieteniile de fatada, la relatiile care nu aduceau beneficii de nicio parte. Am renuntat si la parti din mine pe care le consideram inutile si sunt multumita.
De asemenea am invatat ce inseamna cu adevarat munca, sa castig banii de care am nevoie, sa comunic mai bine, sa inteleg nevoile fiecarui om in parte, fiindca pana acum nu am fost constienta de cat de diferiti suntem cu adevarat. Cred ca am devenit mai putin egoista si sunt fericita.

joi, 8 august 2013

Scrisori melancolice.

Am recitit zilele astea o grămadă de mailuri/ mesaje/ scrisori pe care le-am primit de la foștii iubiți. Iar azi... am rămas puțin pe gânduri. Fiindcă am aceste ”suveniruri” care îmi amintesc de zilele frumoase și îmi lasă un zâmbet puțin tâmp și puțin trist pe față. Iar acest lucru îmi arată că... oricât timp ar trece, nu voi putea fi niciodată indiferentă pentru simplul fapt că aceste persoane, pe rând, de-a lungul timpului, mi-au ocupat o parte imensă din suflet. Iar acum amintiri pline de zâmbet sălășluiesc, prăfuite, în sertărele.
Tot timpul voi avea o mică slabiciune pentru acești oameni. Dar nu o slăbiciune care ar putea să devină pasiune. Nu... doar un fel de datorie care mă obligă să nu-i uit, fiindcă odată, mi-au aparținut și le-am aparținut. Și ”datoria” asta mă face să zâmbesc și să fiu melancolică pentru câteva secunde, când îmi amintesc ceva drăguț. Și tot această ”datorie” mă face să răspund unui mesaj sau unui telefon venind din partea unuia dintre ei, chiar dacă au trecut ani...
E surprinzător, dar mereu îmi amintesc lucrurile frumoase... niciodată certurile, luptele pentru orgoliu, minciunile, trădările. Nu, doar zâmbete, emoțiile, fericirea. Cred că acesta este modul în care acționează cu adevărat timpul. Ne ține puțină rezervă de fericire, pentru atunci când avem mai mare nevoie. :)

Sursă poză

duminică, 9 iunie 2013

O altă scrisoare necitită.

Dragule, am momente când uit complet de existența ta... ca și cum nu ai fi fost niciodată. Apoi, există zile ca acestea când îmi este atât de dor de vocea și parfumul tău încât de data asta aș avea puterea să renunț la mine pentru noi.
Știu că ești complicat și ai o inimă simplă, dar cum spuneai și tu, poate până acum am fi reușit să învingem prejudecățile pentru că iubirea noastră era sinceră.
Poate sunt egoistă. Poate nu îmi e dor de tine, ci de o iubire sinceră care să-mi dăruiască zâmbete.
Însă tu nu te vei întoarce, iar o altă iubire sinceră întârzie să apară. Până la urmă cred că mi-ai insuflat această dependență. Iubirea a devenit și pentru mine un drog și aș fi dispusă iar să închid ochii și să sar cu capul înainte ca să-l mai gust o dată.
De fapt nu. Poate nu-s egoistă. Poate chiar îmi lipsește să îmi spui că sunt frumoasă pentru cum mă leg la șireturi și că îmi iubești părul, emoțiile, lacrimile, buzele, tot.
Tot am vrut să te întreb dacă te mai gândești la mine așa, dar de prea mult timp mi-a dispărut îndrăzneala de a vorbi cu tine...
Și până în ziua de azi, când e furtună, mă gândesc la tine și resimt acel zbucium sufletesc de atunci.
Au fost multe furtuni în ultima vreme, dar presupun că totul dispare îndată ce apare soarele.
Nu mă înțelege greșit. Nu te iubesc. Iubesc doar ideea că ne-am iubit. Doar îmi amintesc că te-am iubit. Dar îmi e dor uneori de tine...

sâmbătă, 18 mai 2013

Micul Prinț

Au trecut doi ani de când am redescoperit ”Micul Prinț”. Am citit o dată pe lună, de 2 ori pe săptămână, de 3 ori pe zi, ori de câte ori simțeam nevoia să râd, să plâng și să aflu răspunsuri.
Povestea în sine e pentru copilul din noi, dar acele dedesubturi ce stau îngropate sub metafore mi-au călăuzit viața în acești doi ani, doar în direcția cea bună.
Poate părea incredibil, poate părea o prostie, dar pentru mine e cert... dacă sunt în căutarea răspunsurilor, ”Micul Prinț” mi le poate oferi.
Și acum, după doi ani de zile, mă întorc de unde începe totul, la citatul care caracterizează atât de bine această carte, viața, legătura dintre trup și suflet: ”Nu vezi bine decât cu inima... Esențialul e invizibil pentru ochi.”
Și când mă gândesc că la 12 ani, când am citit-o prima dată mi s-a părut cea mai mare prostie, sunt mândră că în descurs de 6 ani am învățat să văd cu inima.

miercuri, 15 mai 2013

Nu îmi place ploaia măruntă.


Nu îmi place vremea aceasta în care lumea, deși își continuă activitățile zilnice, pare să stea pe loc... și nu într-un mod pozitiv, ca și în acele câteva secunde când explodezi de fericire. Nu-nu... ci ca și cum ai fi singur într-un beci rece și auzi câte un strop de apă evadând din refugiul acoperișului și îmbrățișând cu nesaț podeaua.
E frig și toată lumea poartă haine groase... până și dragostea, prietenia sau zâmbetele încearcă să se protejeze. Nu îți rămâne altceva mai bun de făcut decât să savurezi o cană caldă de ceai, într-o bluză groasă și o carte bună în mână.
Se pare că până și inspirația și-a tras impermeabilul peste ochi.

marți, 14 mai 2013

Ioana Resteman - Un surâs din umbră

”Resteman Ioana-Alexandra s-a născut pe 26 noiembrie 1994, avându-i părinți pe Resteman Ioan a Chețului și Rodica.” Acesta este începutul descrierii vieții și carierei Ioanei, care a avut lansarea primului volum al romanului ”Surâsul umbrelor”, în data de 12 mai 2013. Cum spune și scriitorul Alexandru Jurcan ”Niciodată nu aș fi crezut că o adolescentă poate rezista tentațiilor facile în materie de literatură, venind cu demnitate antică dinspre Agârbiceanu și Rebreanu, fixând un univers rustic solid, involburat, dezlănțuit, cu un talent rotund, unitar, pătimaș, incontestabil.”
Acum vreo 2-3 ani, am citit câteva pasaje din ceea ce vroia să fie un roman cu tematică rurală, a unei colege din liceu, mai mică decât mine. Nu o cunoșteam personal, dar i-am îndrăgit din prima clipă stilul, iar când am auzit că va avea lansarea de carte în luna mai, mi-am spus că trebuie neapărat să ajung, să o felicit și să pun mâna pe acest roman incredibil, al unei fete care, deși are doar 18 ani, se vede că a simțit pe umeri greutățile vieții.

12 mai 2013
Căminul cultural din localitatea BOLOGA

Agitație, forfotă, oameni alergând din stânga în dreapta, o sală imensă, în care plutea aerul acela specific vieții de la sat. Flori proaspete de liliac priveau mândre peste oamenii ce încet, dar sigur, ocupau locurile, din ulcioarele de lut în care au fost așezate nu cu mult timp înainte. Decorul rustic completa perfect acest aer: ștergare viu colorate cu o broderie incredibilă, un fus și o roată de tors.
Ioana își plimba neliniștită privirea prin sală, cuprinsă de emoții, văzând cât de multă lume se adună, pentru a fi alături de ea în această zi de neuitat.
Evenimentul a fost inițiat de fostul învățător al Ioanei,Ionel Pop, care a vorbit cu drag despre ea și care a observat, când era micuță că, ”îi plăcea să citească și nu îi era dragă matematica”. Privind în gol, peste capetele celor din sală, o vede pe proaspăta scriitoare, plângând când acesta a citit în clasa ”Puiul”, ”Moartea căprioarei” sau ”Trei, Doamne și tot trei”. Intuindu-i talentul, a ajutat-o să pătrundă în Eminescu și nu i-a fost deloc mare mirarea când a aflat de realizarea ei și speră ca prin scrierile Ioanei, satul Bologa va ajunge să fie mult mai căutat decât acum și îi face o urare care ajută liniștea să se așeze peste sala curioasă: ”Îți doresc drum lung în ale scrisului. Știu că o să urmeze lucruri mult mai bune, mult mai frumoase și noi toți de aici trebuie să fim alături de ea. Îți doresc sănătate și putere în tot ceea ce faci!”
De asemenea, primarul comunei Poieni, Boca Gheorghe, care a susținut-o în realizarea acestui vis, i-a urat și dânsul mult succes.
Cartea a fost prezentată de profesorul de limba română și îndrumătorul Ioanei, Dinu Bălan, de către Gabriela Copaciu care i-a fost profesoara în gimnaziu și de către scriitorul Alexandru Jurcan.
Dinu Bălan a fost șocat de regionalismele din manuscris cu care jongla cu atât de multă ușurință: "Este un talent viguros și cu siguranță va face o carieră literară”. ”Reușește să învie niște suferințe din familia sa, iar personajele sunt foarte bine conturate”.

În continuare a luat cuvântul Gabriela Copaciu, fosta profesoară a autoarei: ”Ioana Resteman este o elevă pe care orice profesor de română ar fi vrut să o cunoască, iubitoare de cultură, de oameni, de biserică și de satul Bologa.” Și, considerând că ele s-au ”legat sufletește”, a spicuit câteva rânduri din cele mai fragede compoziții ale Ioanei. Au fascinat-o descrierile minuțioase și în special faptul că personajele, pe rând, devin personaje principale. ”Cartea mi-a dat emoție, mi-a stârnit lacrimi și m-a făcut să realizez încă o dată greutatea vieții omului.”
Alexandru Jurcan mărturisește îndoiala pe care a avut-o în legătură cu romanul. A verificat chiar să vadă daca acesta este într-adevăr original. ”Chiar dacă Ioana nu va scrie încă o carte, ea va rămâne cu aceasta.” Discursul nu a fost unul lung, preferând în schimb să exemplifice un personaj din carte, pe ”bețica satului”, scoțând de sub masă sticla cu ”horincă”.
Ionel Pop, care a fost ”naratorul” acestei lansări de carte, a invitat publicul să ia cuvântul. Astfel, a luat microfonul Georgeta Resteman, o autoare importantă ale acestor locuri: ”Imaginile, descrierile urmelor războiului și a ceea ce s-a întâmplat în acele timpuri, regăsite în cartea Ioanei, mi-au amintit cu duioșie de serile lungi de iarnă în care, la gura sobei, bunicul meu îmi povestea despre atrocitățile petrecute în satul Bologa în vremea războiului”.
Doina Fărcaș, profesor de limba română în Valea Drăganului a spus: ”Ioana este profundă, temeinică în ceea ce face și în ceea ce gândește” și o aseamană cu Marin Preda. Și se adresează un îndemn bologanilor, ca atunci când vor citi cartea și se vor recunoaște în personajele acestuia, să realizeze că au devenit un simbol din ”satul a cărui poale a tivit Vlădeasa”.
Colega de bancă a autoarei o felicită pentru că în ciuda piedicilor, a avut puterea să meargă mai departe și regretă că li se despart drumurile, dar promite că va fi mereu alături de ea.
O consăteancă învârstă, dar cu forța unui om trecut prin viața i-a mulțumit că a adus atât de multă mândrie satului lor.
Ioana, plină de modestie, dar părând atât de impunătoare în frumosul costum popular în care era îmbrăcată, a preferat doar să mulțumească oamenilor care i-au fost alături, în special mamei sale care nu a lăsat-o să își abandoneze visele.
Lansarea de carte a fost urmată de câteva momente artistice, tot în notă rustică. A fost un eveniment frumos pentru toți cei prezenți.
Îi doresc Ioanei mult succes pe viitor, la cât mai multe astfel de cărți extraordinare și îi transmit felicitările de rigoare!

Poze realizate de Ioana Pleș. Puteți vedea mai multe fotografii de-ale Ioanei, dând clik aici


joi, 9 mai 2013

Lansare de carte - Surâsul umbrelor

Duminică, 12 mai 2013, la ora 13,00, la Căminul cultural din localitatea BOLOGA, jud. Cluj, va fi lansat primul volum al romanului SURÂSUL UMBRELOR, semnat de către tânăra autoare de 18 ani, IOANA RESTEMAN. O carte scrisă cu o fantastică îndemânare de către un condei măiestrit în arsura inimii unui copil talentat, cu infinită dragoste de cuvânt, de oamenii şi locurile în care s-a născut, o frescă a satului ardelean denumit de autoare "unul
dintre cele mai mândre sate cu care a tivit Dumnezeu poalele Vlădesei…" Acţiunea romanului se petrece pe parcursul mai multor decenii, începând cu anul 1910, în el fiind inserate momente de viaţă, tradiţii, obiceiuri, pe firul unei naraţiuni ilustrând viaţa unei familii aflate sub semnul unui blestem cumplit, ale cărui efecte s-au resimţit asupra mai multor generaţii. Totul are o bază reală, pe marginea căreia Ioana Resteman şi-a ţesut cuvintele în pânze fine dăruind cititorului o carte deosebită.

Dacă duminică vă aflaţi aproape de BOLOGA, nu veţi regreta participând la un eveniment de suflet, alături de Ioana Resteman şi invitaţii săi!

Georgeta Resteman


marți, 7 mai 2013

Dragă bunicule,

A trecut deja un an de zile de când ai plecat și cred că a venit în sfârșit timpul să încerc să spun ceea ce simt.
19 ani și câteva luni a fost prea puțin timp petrecut împreună. Îmi pare rău că ultimii doi ani au fost atât de dureroși și lungi pentru tine și îmi pare rău că nu am fost alături de tine mai mult, dar sincer, nu suportam să văd că nu ești în mediul tău. Patul nu era pentru tine... Tu trebuia să fii pe câmp, cosind iarba și prinzând pui de pasăre pe care să mi-i aduci să am grijă de ei.
Îmi pare rău că a trecut un an de zile și nu am fost să îți aduc o floare la mormânt, dar singură nu pot și încă nu am găsit persoana care ar putea să mă ajute să-mi țin sufletul la această întâlnire...
Îmi amintesc cu cât drag ai improvizat leagănul acela în șură și câte zile le-am petrecut lovind poarta, fiindcă vroiam să mă dau din ce în ce mai tare, dar nu era suficient loc. Apoi cartofii cu ceapă pe care mi-i făceai cu atâta dragoste.. de 3 ani de zile nu am mai mâncat ceva atât de bun.
Iar amintirea serilor când stăteam ghemuită la tine în brațe în timp ce tu îmi povesteai despre cum a venit vulpea și i-a furat toți peștii din căruță vecinului de vizavi îmi încălzește atât de bine sufletul... Sau serile de Crăciun când stăteai cu bunica lângă sobă și vă citeam pilde... Îmi e dor de tine și îmi e dor de tot, în special de mirosul dovleacului la cuptor.
Îmi cer scuze dacă acum ești dezamăgit de mine, dar voi încerca să mă revanșez pentru tot ce ție ți s-ar părea că am făcut greșit.
Și te rog... dacă tot ești acolo sus, pune o pila și trimite în calea mea un om la fel de extraordinar ca tine... Să am parte și eu de o iubire cum ai avut tu și bunica... pe care nici moartea nu o poate despărți.
Îmi lipsești.

Cu drag,
Bianca

luni, 22 aprilie 2013

Vreme bună.

Chiar dacă, după cum spunea colega mea de cameră, ”am ajuns să avem două anotimpuri, unul cald și unul rece”, trecerea la căldura asta - poate un pic excesivă pentru aprilie- a indus o stare de bucurie generală.
Fuste, rochii și ochelari de soare completează într-o manieră plăcută agitația orașului.
Terasele sunt pline, iar Piezișa este efectiv o explozie de tinerețe, râsete, beri și fum de țigară. Și într-un fel, acest ”zumzet”, mă duce cu gândul la serile petrecute în Costinești, încercând să ne facem loc printr-o mare de oameni, pentru a petrece puțin timp pe faleză, mirosul de alge să îți înțepe nările și fire de nisip să îți alunece printre degete.
E cald, e vreme bună! Ușor, dar sigur, se instalează febra distracției și a nopților nedormite. Dar, până atunci, ne pregătim pentru sesiune! :)


miercuri, 17 aprilie 2013

KnockOut Party lovește cu muzică electro direct din ghetto

Cluj-Napoca, 18 Aprilie 2013



Comunicat de presã

KnockOut Party lovește cu muzică electro direct din ghetto


KnockOut Party aduce pe scena evenimentelor clujene o explozie de adrenalină ce va invada mintea și corpul participanților. Mii de Watts putere vor zgudui întregul stadion Cluj Arena în data de 18 Aprilie 2013 când la pupitru se vor afișa nume de talie internaționalã din zona muzicii electro.
KnockOut Party este un concept clujean gândit și organizat de studenți care îmbinã o serie de stiluri muzicale gustate de un mare număr de tineri. Conceptul îmbină ritmuri de Ghetto Funk, Drum’n’Bass, Dubstep și Dirty Electro.
Discurile de mixaj vor fi învârtite de patru artiști consacrați printre care îi regăsim pe: Funky Drop (cel care a câștigat competiția internaționalã ”Bobmstrikes DJ Comp” în Noiembrie 2012), Meeloox (unul dintre cei mai prezenți artiști la suita de festivaluri House din țarã și strãinătate), Adrian Pelin (una dintre cele mai reprezentative imagini când vine vorba de petreceri studențești clujene și muzică House&Electro) și TripEngineer împreunã cu MC Aurikă (câștigătorii din vara anului 2012 a concursului de DJ de la Delta Music Fest).
Un impact care va duce publicul la un nou nivel îl vor avea cele trei scene cu pupitru propriu ce vor fi evidențiate în culori diferite.
„Vom instala o oglindã uriașã care la rândul ei este alcătuitã din bucăți mai mici de oglinzi îmbinate în diferite unghiuri pentru a crea un joc de lumini unicat până în acest moment. O să încercăm sã vorbim cu extratereștrii, la propriu!” a declarat Tudor Ogner, unul dintre organizatorii KnockOut Party.
KnockOut Party își deschide porțile în data de 18 Aprilie pentru a umple întreaga parcare subterană de la Cluj Arena. Biletele se pot cumpăra de la sediul OmniPass (căsuța galbenă din Campusul Hașdeu) de Luni până Vineri în intervalul orar 11-16 și de la sediul OSUT (Campus Observator, str. Ceahlău nr. 72) în același interval orar. Informații și rezervări de bilete se pot face la numărul de telefon 0756.319.423.
Informații suplimentare, update-uri periodice, concursuri cu premii constând în invitații și tricouri se pot regăsi pe pagina noastrã de Facebook: facebook.com/KOParty.ro
Date de contact
Grațian Lascu
Online Coordonator KnockOut Party
Tel: 0755 17 17 86
gratian.lascu@gmail.com

joi, 28 martie 2013

Când zidurile prind glas.



            Cluj-Napoca este un oraș extraordinar, plin de studenți și de oameni care mai de care mai talentați și plini de creativitate. Îmbinare dintre nou și vechi, dintre clădirile maiestoase cu geamuri imense de termopan până la scările în ruine ale Cetățuii, Clujul este un loc plin de posibilități. Astfel, plimbându-ne prin centrului orașului, de pe Bulevardul 21 decembrie până pe strada Memorandumului și Piezișa, se poate observa cum cei mai mulți tineri încearcă să rămână într-o mică măsură în istoria orașului, scriindu-și numele, dorințele, credințele pe pereții clădirilor.
            Printre aceste inscripții, în prim-plan sunt cele care fac referire la ”U Cluj”, echipa de suflet a clujenilor, dar în aceeași măsură, poți vedea mâzgălit pe ici-colo ”CFR 1907”. Este o concurență continuă, fiecare susținător al acestor echipe dorind să își arate dragostea.
            Continuând plimbarea, nu trebuie să faci mulți pași pentru a vedea iar și iar diverse porecle mâzgălite cu roșu, verde, negru: ”Krims”, ”RSKO”, ”Skar” sunt cele cu cea mai mare frecvență, dar există de asemenea o multitudine de semnături indescifrabile.
            După cum spuneam, Clujul este un oraș studențesc și plin de artiști, iar aceștia au grijă ca nu cumva trecătorii să uite acest lucru. Pe strada Piezișa, printre atâtea localuri și cu un aer plin de tinerețe, pe un zid tronează următorul slogan ”Students – Cluj-Napoca suntem noi”.
            ”13rituals” este o trupă care și-a lăsat sigla pe mai multe ziduri, pentru a-i face pe trecători curioși să caute semnificația acestui nume aruncat, în aparență, întâmplător pe pereții Gambrinusului.
            Unii tineri își mâzgălesc dragostea, ”și nu te pot uita Carla Martinez Sofia” fiind scris undeva într-un mic gang aproape de magazinul Sora.
            În scurta mea plimbare prin centrul orașului, am găsit câteva inscripții care m-au impresionat în mod plăcut. Cu un negru șters, într-o stație de autobuz, apare impunător portretul lui Lenin, sub este citat Stalin cu ”Învățați! Învățați! Învățați!”, însă este semnat Karl Marx.
Undeva pe cealaltă parte a străzii,  se arată sfioase o pereche de buze, care ne sugerează, ”keep smile” care, în ciuda greșelii de exprimare, îți dă energie pozitivă și nu te poți abține să nu zâmbești. Sloganul meu preferat, pe care îl văd zilnic și care mă face să mă gândesc că există speranță pentru o lume mai bună, este: ”Mai bine te rătăcești în pădure decât fără pădure”.
            Acestea însă sunt doar câteva exemple dintre însemnările pe care le vedem pe majoritatea zidurilor. Ele probabil sunt cu sutele, dar pentru a le descoperi, o plimbare liniștită este tot ce ai nevoie. Nu știi niciodată ce ai putea descoperi.


Leapșă.

1. Numeşte şi mulţumeşte persoanei blogului care ţi-a dat premiul.
Ii multumesc mult bloggeritei Teodora Elena pentru leapșă și pentru că îmi urmărește blogul. O puteți găsi și pe pagina de facebook aici

 
2. Scrie 11 lucruri despre tine, că dacă tot ne-am împrietenit prin intermediul blogului, trebuie să ne ştim mai bine, nu?

 1. Am făcut parte 4 ani dintr-o trupă de teatru francofon
2. Am ochi albaștri-verzui
3. Ador cartofii prajiți
4. Sunt manichiuristă
5.Am publicat o carte
6. Am un frate mai mic
7. Nu am un anotimp preferat. Iubesc iarna pentru zăpadă, primăvara pentru flori, vara pentru căldură și distracție și toamna pentru încărcătura de sentimente cu care vine
8. sunt studentă la Jurnalism
9. Iubesc zâmbetele
10. Am avut norocul să cunosc prieteni adevărați
11. sunt dependentă de telefon


3. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat şi formulează un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi :

Întrebări...

1. Ce alegi între blog şi a călători?
Să călătoresc. Mereu mi-a plăcut să călătoresc (cu trenul mai ales) să văd locuri, să cunosc oameni diferiți.

2. Cine/ce te salvează de o zi oribilă?
O melodie frumoasă, un citat drăguț, o vorbă bună, un zâmbet sincer.

3. Ce îţi place să citeşti?
Orice, dar în special cărți de dragoste și cărți cu tematică rurală.

4. Haine sau pantofi - alege una şi spune-mi de ce
Cred că haine... nu știu, nu-s prea materialistă de felul meu. Dar îmi place să caut haine la SH și mă bucur când găsesc ceva foarte drăguț la un preț avantajos.

5. Unde ai vrea să te muţi?
La țară, să stau linișitită, să pot compune, dar desigur, să-mi duc familia si prietenii cu mine!

6. Ai întâlnit dragostea adevărtată?
Da! Păcat că n-am realizat la momentul potrivit.

7. Care este cel mai ciudat loc unde te-ai ascunde cu prietenul tău?
Într-un șanț?

8. Care este numărul maxim de prieteni care pot dormi la tine peste noapte?
Fără număr :))

9. Cea mai bizară călătorie a fost...
Voi spune că cea din Italia, fiindcă în februarie puteam face plajă, mergeam pe stradă și nu puteam vorbi în română fiindcă ne oprea poliția. :)
10. Asculţi muzică de obicei?
Mai rar...
11. Descrie-ţi viaţa în 5 cuvinte.
Prietenie. Zâmbete. Distracție. Emoții. Muncă. Satisfacție

Întrebările mele pentru alții :))

1. Ce ai duce cu tine pe o insulă pustie?
2. Dacă ai câștiga mâine 74625316 $, ce ai face cu ei?
3. Încrederea se câștigă sau se pierde?
4. O amintire e ceva ce ai, sau ceva ce ai pierdut? De ce?
5. Cum crezi că văd miopii lumea?
6. În ce ai vrea să te transformi dacă te-ai reîncarna?
7. Crezi ca te-ai descurca dacă nu ai putea să auzi?
8. Care este cartea ta preferată?
9. Ce preferi între măsline și porumb?
10. Color sau alb negru? De ce?
11. Consideri ca fotografia e o artă?

Leapsa merge la următorii: CLMBianca

sâmbătă, 23 martie 2013

22 martie pe sfârșite.

Ieri a fost 22 martie. 5 ani de la acel 22 martie care m-a făcut să realizez cât zbucium poate să existe în două suflete de copile.
Dar, pentru prima dată, 22 martie nu a acționat puternic asupra mea. Nu am avut regrete sau strângeri de inimă, nici măcar melancolie. Singurul lucru pe care l-am conștientizat a fost că timpul trece extrem de repede. Și... nici măcar o dată nu m-am gândit că aș vrea iar să fie 22 martie 2008.
De ce? Cred că... pentru simplul fapt că viața, cu numeroasele ei întorsături, mi-a tăiat toate cele 3 legături pe care le aveam cu acea dată. Dar ca să fie sigură că nu uit, m-am întâlnit întâmplător ieri pe stradă cu una dintre aceste legături, pe care nu am mai văzut-o de vreun an de zile.
Poate la anu nu îmi voi mai amintit deloc...

sâmbătă, 2 martie 2013

Concurența ar trebui să fie constructivă.

Sunt perfect de acord că trebuie să existe concurență, altfel nu am reuși să ne depășim limitele, dar, de la concurență la invidie și răutate e doar un pas mic. Să dau un exemplu. Eu, ca și o scriitoare wannabe, mă bucur când văd oameni din generația mea, care scriu, fiindcă mă motivează și le citesc cu drag creațiile. Nu spun că toți scriu extraordinar, dar pentru ce îmi place și pentru ce nu îmi place pot aduce argumente.
Sunt însă unii oameni care critică inutil și ”pur și simplu nu le place” fără să fie capabili să spună de ce. Nu mă refer aici strict la scriitori.
Și din câte am observat, printre fotografi există mai multă invidie și răutate. Părerea mea :-? Preferă să spună ”pozele mele sunt mai faine”, eventual să arunce cu noroi în altul, în loc să încerce să muncească mai mult, să treacă la nivelul următor.
Concurența ar trebui să fie constructivă!

vineri, 1 martie 2013

Primăvăreală plăcută!

Iubesc iarna, cu fulgii de nea, calmul aparent și serile petrecute lângă o cană de ceai cald, dar mă bucur că primăvara își înflorește ghioceii fiindcă am impresia că de la atât de mult frig, ne-au înghețat sufletele.
De când temperatura și-a aruncat minusurile, în aer plutește speranța și parcă vremea e numai bună să te îndrăgostești, să te plimbi și să râzi. E timpul să ridicăm privirea din pământ, fiindcă nu mai bate acel vânt rece cu care ne-am obișnuit până acum. E timpul să ne deschidem ochii, mintea și inima și să facem primii pași spre o lume mai bună. Eu nu mi-am pierdut speranța și sper că nici voi, cei care citiți aceste rânduri.


Cum ar zice Costel Zăgan, ”primăvara ne înverzește... sufletele!”
Primăvăreală plăcută!

poza

sâmbătă, 23 februarie 2013

Fragilitate.

Incidente ca cel din această seară mă obligă să conștientizez cât de fragili suntem noi oamenii și cât de ușor sufletul poate părăsi trupul.
Nu suntem în siguranță nicăieri, acesta este adevărul. În această seară un tânăr de 18 ani a murit. Nu îl știam decât din vedere, dar am simțit nevoia să vărs câteva lacrimi pentru acest băiat care a plecat pur și simplu prea repede dintre noi.
Mi se rupe sufletul gândindu-mă la părinții lui care au fost treziți în miez de noapte de acel telefon groaznic.
Unde e dreptatea? Cine s-ar fi așteptat ca această seară, deși a început frumos, să fie atât de fatidică?
Nu există cuvinte care să descrie o astfel de nenorocire.
Și în astfel de clipe nu pot decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu a fost unul dintre prietenii mei. Că ei sunt acum acasă, dormind în paturile lor. Dar el a fost fiul, iubitul, prietenul cuiva, iar acum nu mai este...
Cum mi-a zis cineva azi ”vreau să îți spun că te iubesc, fiindcă nu se știe niciodată dacă voi mai avea ocazia mâine.”
Dumnezeu să te odihnească în pace, Sergiu și sincere condoleanțe celor apropiați...

joi, 21 februarie 2013

Mai lasă-mă.


Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

 Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.*


Lasă-mă o viață să te iubesc. De fapt, o voi face și fără acordul tău.
Atât doresc să te rog, timp de o secundă, să mă iubești și tu, fără orgolii și fără minciuni. Timp de o secundă lasă-ți sufletul să mi se arate pentru ultima oară.
Nu am ce să-ți promit în schimb. Nu am nimic din ce ți-ai putea dori. Doar un zâmbet, sau zece, sau poate niciunul...



*Viața mea se iluminează -Nichita Stănescu

marți, 12 februarie 2013

Vară.

Vreau să vină! Să se întoarcă nopțile pierdute pe o pătură în jurul focului, râsete, săruturi date pe furiș, speranța, căldura, timpul...

luni, 28 ianuarie 2013

Să ne exprimăm iubirea.

Învățând la ICRP (Introducere în comunicarea și relațiile cu publicul) am citit, că un cercetător pe nume B. Rime, a încercat să descopere cât este de importantă comunicarea non-verbală în legăturile interumane, în special în cazul îndrăgostiților.

”Experiențele ca procedură au fost relativ simple. El a lucrat cu perechi de îndrăgostiți care trebuiau să-și manifeste iubirea prima oară prin canal verbal și non-verbal, iar apoi, punându-se un ecran opac între cei doi, aceștia trebuiau să facă același lucru.”

Este atât de greu să îți exprim iubirea, iar 500000 de cuvinte nu ajută, dacă acestea nu sunt însoțite de un zâmbet, o îmbrățișare, acea sclipire a ochilor, un sărut, o mângâiere. Nu sunt decât cuvinte goale.

”Rime consideră și el, după mii de observații, că prin comunicarea non-verbală se transmite aproximativ 65-70% din conținutul unui astfel de mesaj.”

Eu mă gândesc ce dificil e să îți arați iubirea când stă un ecran opac între tine și persoana pe care o iubești...
Și apoi mă gândesc că.. de cele mai multe ori orgoliul reprezintă acel ecran.

poza
sursă: ”Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice” - Flaviu Călin Rus

duminică, 27 ianuarie 2013

!

Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea.

Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu!

luni, 21 ianuarie 2013

Interviu cu Radu Țuculescu


1.      Încep prin a vă mulțumi că v-ați făcut timp să-mi răspundeți la câteva întrebări. Știu că sunteți prozator, dramaturg, traducător, ziarist și regizor de teatru. Bănuiesc însă că ați început cu scrisul și aș dori să vă întreb cum ați descoperit acest talent?

Am scris primul meu roman în clasa a4-a, ”Aventurile vasului Elba”, cu pirați, aventuri, lupte. Mai am și acum caietul cu foi albe pe care mă chinuisem să trasez cu creionul linii. Țineam de asemenea și un jurnal, în care foloseam un limbaj inventat de mine, despre vecina mea, de care eram îndrăgostit și nu vroiam să știe nimeni.
2.      Ce influență a avut asupra dumneavoastră orașul în care ați crescut?
Am crescut în Reghin și cum am spus și în romanul biografic ”Stalin cu sapa-nainte”, este un ”oraș multietnic”. Se vorbește română, germană, maghiară și astfel am avut contact cu mai multe culturi, iar sașii, mai ales, au avut o influență mare asupra mea. Furam pepeni de la ei! Creșteau niște pepeni mari, verzi, dar cu miezul galben. Aveau vii și mergeam cu ei la cules de struguri. Trăiam împreună și nu ne-a învățat nimeni să ne batem unii cu alții, din cauza diferențelor.
3.      Părinții v-au susținut?
Tata era medic, iar mama țărancă, însă amândoi citeau foarte mult. Tatăl meu avea o bibliotecă imensă în care găseai orice de la cărți de specialitate (medicină) până la literatură rusă, franceză, engleză. Deși tata a fost distrus că nimeni nu a călcat pe urmele lui, noi, copiii întreptându-ne spre artă, ne-a sprijinit alegerile.
4.      Dar pasiunea pentru teatru cum ați descoperit-o?
Habar nu am, fiindcă n-am avut nicio influență de această natură. Țin minte doar că în fiecare miercuri chiuleam de la școală ca să ascult la radio teatru la microfon.
5.      Care a fost primul dumneavoastră volum și cum ați făcut față primelor critici?
Am debutat destul de târziu, în 1978 cu volumul ”Portocale și cascadori” (proză scurtă, Editura Dacia). M-am enervat, dar m-am și distrat. Mi-am dat seama că mulți critici citesc doar la suprafață. Unii critici însă, pe care am avut ocazia să îi cunosc, m-au încurajat spunându-mi că scriu mai bine ca mulți care au studiat filologia, eu terminând Conservatorul.
6.      Colaborați în prezent cu revista Tribuna?
Colaborez cu Tribuna de mai bine de 20 de ani, unde am rubrică permanentă, însă colaborez cu foarte multe reviste din țară.
7.      Se tot discută despre închiderea postului de televiziune. Ce se întâmplă de fapt?
De 3 luni se știe că trebuie să se facă reduceri de personal, fiindcă lipsesc o grămadă de bani. Problema e că totul e centralizat la București. În 1990 am vrut o despărțire din punct de vedere administrativ, însă nu s-a ajuns la un numitor comun.
8.      Și ce anume urmează să se întample?
Ne-au examinat pe toți. Niște examene de-a dreptul hilare. În prezent așteptăm rezultatele și vom încerca să luăm măsuri. Acum totul e în aer. După 22 de ani mi se pare ciudat că... nu s-au gospodărit bine banii.
9.      Sunteți considerat de mulți critici ca fiind un scriitor european. Cum ați ajuns la această realizare?
Am început cu un roman de povestiri în Ungaria, apoi am publicat în Austria un roman care, în 2008, a fost considerat printre primele 7 cele mai bune romane traduse. Anul trecut, un alt roman, ”Povestirile mamei bătrâne” a apărut la o editură din Paris și a fost difuzat în cele mai mari librării din Franța, Belgia și Elveția. Romanul ”Stalin cu sapa-nainte” este în curs de apariție la Roma și va fi lansat în 24 mai la Calabria. De asemenea, ”Povestirile mamei bătrâne” va apărea anul acesta în Cehia.
10.  Am fost recent la piesa ”Bravul nostru Micșa”, care mi-a plăcut enorm. Știu că piesele scrise de dumneavoastră se joacă și în străinătate.
Da, în 2008 au început să se joace piesele mele la Praga și au fost traduse în maghiară, cehă, poloneză și franceză.

Vă mulțumesc mult pentru timpul acordat!

miercuri, 16 ianuarie 2013

Dor de tine... și de noi.

Mă trezesc în fiecare dimineață cu un dor imens în suflet și nu mi-aș dori nimic mai mult decât să fii acolo, lângă mine, să mă săruți și să-mi spui ”bună dimineața”, dar nu ești, așa că mă ridic din pat și încep o nouă zi fără tine. Încerc să-mi umplu golurile din suflet cu totul felul de prietenii, discuții și zâmbete care nu sunt deloc sincere.
Pe parcursul zilei îmi este atât de dor de tine, încât ajung să te urăsc că ești atât de rece și că nu mai faci parte din viața mea, iar apoi, spre seară mă resemnez căci, în fond și la urma urmei... a fost greșeala mea.
Vine noaptea, mă trezesc iar singură în pat, dar deja nu te mai urăsc, ci mi-e frig, dar nu e frigul acela pe care îl alungi punând încă o pătură pe tine, ci acela care doar îmbrățișarea ta îl poate face să dispară. Așa că îmi strâng ursul de pluș în brațe tare-tare, sperând că maine-noapte vei fi tu în locul lui, adorm și te visez, doar pentru a mă trezi iar cu acest dor de tine... și de noi.

poza

La mulți ani, Mădăăăă!!

La mulți ani draga mea fashion!!! Ai ajuns la o vârstă onorabilă și mă bucur că din acești 16 ani, de... 16 te cunosc! :)) Și acum îmi amintesc de mică, blonduță și durdulie erai! Awww :o3
Te-ai maturizat foarte mult în ultima perioadă și ești o companie foarte plăcută. Îmi place că nu mă lași (de cele mai multe ori) să aiurez și mă menții cu picioarele pe pământ.
Ești una dintre cele mai frumoase, deștepte, amuzante, drăguțe, incredibile persoane pe care le cunosc!
Avem o poza în care stăm noi 3 pe o pătură și înfulecăm tort și aș fi vrut să o pun aici, dar din păcate sunt la Cluj.
Mulțumesc mult pentru toate râsetele, miștourile, filmele, strugurii, jocurile și feliile de pizza!


Te iubesc mult mult mult și mi-e dor de tine! Tot timpul... :o3
poza

duminică, 6 ianuarie 2013

Îmi urăsc iubirea.




Le-am mulțumit părinților mei că m-au crescut cum m-au crescut, dar mai ales că ei au pus bazele talentului meu, citindu-mi poezii în fiecare seară înainte de culcare. Nu de multe ori când așez capul pe pernă îmi răsună în minte: A venit un lup din crâng/ Și-alerga prin sat să fure/ Și să ducă în pădure/ Pe copiii care plang.
Apoi, m-am îndrăgostit prima dată, iubire din aia copilărească, fără așteptări, care a plecat așa cum a venit, asemenea unei brize de vară. Dar acest lucru m-a... ”propulsat” în lumea cuvintelor. Am pășit cu grijă la început, iar apoi am devenit ”de-a casei”. Și aici mă întorc de câte ori simt că lucrurile scapă de sub control... Am iubit iar, apoi iar, apoi iar, doar ca să pot scrie mai mult, mai frumos.

Din păcate însă, această iubire cu care îmi hrănesc cuvintele a ajuns să mă devoreze, să mă consume până la ultima suflare, iar în acest punct, aș renunța la ea. Mi-aș goli sufletul, cu riscul de a nu mai putea nicicând merge acasă. Greutatea ei mă apasă și am momente când simt că nu o mai pot duce.
Cuvintele au devenit mofturoase, nu le mai place... nu le mai satisfac și prea multe resturi îmi umplu sufletul.
Da, aș prefera să fiu seacă, să nu pot lega 2 fraze să sune frumos, dar să scap de iubirea asta care de prea mult timp nu mă mai lasă să respir.

poza

joi, 3 ianuarie 2013

2012/2013


Mă bucur că s-a sfârșit anul 2012, fiindcă a fost un an prea lung, plin de greutăți și plin de greșeli. Plin de lucruri rele, dar și de lucruri bune care, însă... au fost mai multe o iluzie, o  "casă de hârtie cu fundație de scobitori”. Mi-am triat prioritățile, mi-am ales prietenii. Am renunțat la oamenii care mă trăgeau în jos și m-am apropiat mai mult de cei care mă mențin la nivelul de plutire. Recunosc că printre oamenii care i-am exclus din viața mea au fost unii cărora acolo le era locul și au lăsat un gol imens în urma lor.
Am realizat că am fost naivă, prostuță, credulă și cine nu trebuie a profitat de asta.
Am dat bacu, l-am luat... am intrat la Jurnalism și consider că este unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întamplat.
Totuși... chiar sper că 2013 va aduce mai multă fericire, mai multe decizii corecte, mai multă speranță. Chiar sper că viața mea, a ta, a tuturor se va schimba în bine, că ne vom depăși limitele și vom ajunge exact unde ne dorim, fără să fie nevoie să călcăm peste cadavre. Sper că ne vom apropia mai mult de Dumnezeu și vom avea mai multă putere să iertăm, să o luăm de la capăt.
Iar ăstora care mă iubiți, vreau să mă mulțumesc că îmi umpleți existența de râsete, îmbrățișări și sfaturi bune, iar celor care mă urâți și invidiați (mă refer în special la cineva anume care printeaza articolele mele și face reclamă negativă) vă mulțumesc din suflet că m-ați ajutat să devin mai puternică!

Și ce îmi doresc cel mai mult? Ca în anul acesta să fie mai puține lacrimi și mai puține sângerări de suflet.

Vă doresc tuturor un 2013 plin de zâmbete sincere!!!!

poza