luni, 16 decembrie 2013

Suflete deschise...

Patru mari actori ai Teatrului Naţional Cluj-Napoca (Miriam Cuibus, Elena Ivanca, Ionuţ Caras şi Cristian Grosu) şi-au deschis sufletul sîmbătă, 14 decembrie a.c, în cadrul unei sesiuni de întrebări şi răspunsuri organizată cu ocazia ”Nopţii Porţilor Deschise”. Printre atîtea activităţi, scenete, work-shop-uri, concerte, lumea s-a adunat, cu mic cu mare, umplînd Sala Mare, pentru a ”fura” cîteva momente din viaţa acestor oameni care i-au făcut să rîdă sau să plîngă prin intermediul rolurilor pe care le-au interpretat.
A fost o atmosferă relaxantă şi am putut astfel să aflăm lucruri noi despre aceşti actori îndrăgiţi. Răspunzînd la întrebarea ”Ce aţi face dacă s-ar închide teatrul?” au ajuns la concluzia că ”teatrul” nu se poate niciodată închide, atîta timp cît mai există cel puţin un actor. Dar, vorbind strict de clădire, ar pune toţi, mînă de la mînă şi l-ar deschide iar, fiindcă, se consideră norocoşi că au un asemenea loc de muncă. ”Eram într-o pauză de repetiţie la piesa La răscruce de vînturi, stăteam întinşi pe scenă şi ne uitam aşa în sus şi nu ştiu cine a zis: <>. Îţi dai seama? Să vii la zece, nu la şase, să ai atîta spaţiu, e frumos… şi da… nu mi-ar plăcea să se închidă” spune Ionuţ Caras.
”Aş putea fi arhitect, poet, lăptăreasă… Aş putea fi o femeie cu bani, fără bani… Am fost deschisă spre multe aşa că la întrebarea Dacă v-aţi mai naşte o dată, aţi fi tot actor?, aş zice nu, fiindcă asta am încercat o dată. Aş încerca de fiecare dată altceva, cred” răspunde Miriam Cuibus cu sinceritate şi cu un ton glumeţ, la care sala reacţioneză cu ropote de aplauze. În schimb, lui Cristian Grosu i-ar plăcea să se facă tot actor, sau… preot.
Cele mai dragi premii, pentru ei, au fost primele, primite cînd erau elevi, la tot felul de concursuri de teatru, dar, pentru Elena Ivanca, un premiu este preţios cînd are cui să-l ofere, aşa că ea, le-a oferit băieţilor ei.
Undeva, dintr-un colţ al sălii, se aude o voce subţire, plăpîndă. Un băieţel de opt ani, repeta cu hotărîre aceeaşi întrebare: ”De ce aţi ales să fiţi actori?”. Ionuţ Caras a fost mai mult decît entuziasmat să răspundă la această întrebare: ”Eram cam de vîrsta ta şi am avut rolul lupului… Îmi făcuse mama un costum negru, iar tata o mască din blană neagră de iepure. Cînd am intrat pe scenă, nu prea vedeam fiindcă tata îmi făcuse nişte ochi prea mici la mască. M-am împiedicat de nişte cabluri şi am căzut cît eram de lung… lat. Toată lumea a început să rîdă şi m-a aplaudat. Dar eu sub mască m-am înroşit şi plîngeam. În momentul ăla o scînteie s-a aprins!”
Miriam a explicat zvonul care se auzise cu mai mult timp în urmă, că o actriţă de la Teatrul Naţional şi-ar fi tăiat venele pe scenă. ”Interpretam rolul unei nebune care trebuia să o interpreteze pe Charlotte Corday. Fiindcă interpretam o nebună, nu aveam voie să am o armă, aşa că aveam o oglindă pe care o purtam într-o teacă la gît şi totul a mers bine pînă într-o seară cînd oglinda s-a rupt şi au rămas doar două degete din ea. Şi mă gîndeam cum să-l omor eu pe Marat (Marius Bodochi) ca să nu schimb firul istoriei. Am jucat scena, nu mi-am accidentat partenerul, iar l-a sfîrşit, dintr-o neatenţie, s-a întors mînerul cu cele două degete de oglindă, la mine în venă. A tîşnit sîngele, am luat o bucată de cîrpă pe care am înfăşurat-o în jurul mîinii şi am dus spectacolul pînă la sfîrşit. După aceea a fost puţin mai problematic cînd a venit Salvarea, care a înţeles că o actriţă îşi tăiase venele”.
A fost o experienţă uluitoare, să vezi aceşti patru mari actori, interpretîndu-şi propria persoană. Degajaţi, rîzînd, glumind, fără măşti pe faţă. Fiindcă, în astfel de clipe îţi dai seama că şi ei sînt oameni, dar în momentul în care urcă pe scenă, devin fiinţe supranaturale, reuşind să ofere spectatorului o perspectivă asupra unei alte lumi, pentru ca mai apoi, să se hrănească cu aplauze.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

M-am ”reprofilat”.

Am hotărât să mă reprofilez. Nu, nu îmi schimb facultatea și nici
orientările... Doar că îmi revizuiesc atitudinea. Nu voi înceta să mă port frumos cu toată lumea, în schimb voi înceta să trag de oameni, să mențin prietenii care n-au fost să fie, sau să mă chinui să nu pierd persoane... sau să încerc să fac alte persoane să se întoarcă la mine.
Nu. Nu mai fac așa. Cine vrea să rămână, rămâne, iubește, iartă... Cine vrea să-mi fie alături nu are un interes și nu se așteaptă la rugăminți pentru a-mi rămâne aproape. Consider că în momentul de față, doar cine trebuie este aproape de sufletul meu. Și cine dorește să plece... este poftit afară, fără alte insistențe. :)
Exact. Plecați! Vor rămâne doar cei vrednici... 

marți, 3 decembrie 2013

Mi-e teamă că nu voi mai putea scrie...

Mă plângeam o dată că eu nu vreau să rămân singură. Nu vreau să ajung la 70 de ani și să nu am pe cineva care să-mi încălzească sufletul cu o vorbă bună... Și mă tot gândesc că degeaba îi am ca exemplu pe bunicii mei care se iubeau si dupa 60 de ani de căsnicie... Nu mai e lumea așa. Nimănui nu îi mai pasă de sufletele-pereche. E prea multă răutate, e prea mult egoism.
Poate că-s o romantică incurabilă. Dar eu îmi doresc doar iubire și sănătate. Dacă le ai astea, poți face orice, poți ajunge oriunde. Dar pe zi ce trece sunt tot mai scârbită de lumea asta, tot mai rece. Parcă îmi dispare umanitatea. Îmi pun mereu sufletul pe tavă și toată lumea rupe o bucățică din el, cu fiecare ocazie. Ce se va întâmpla când voi rămâne fără suflet?
Mi-e teamă că nu voi mai putea scrie...
Și știu că mulți oameni idioți îmi citesc blogul. Și vor râde. Și vor fi fericiți. Dar sincer, nu-mi pasă. Pentru simplul fapt că nu mi-e rușine cu ce simt. Niciodată nu mi-a fost. Și blogul meu va rămâne a2-a mea casă, mereu. Știu că aici pot să mă întorc, să scriu toate tâmpeniile care îmi vin în minte, pentru că e al meu.