Îmi urăsc iubirea.

Le-am mulțumit părinților mei că m-au crescut cum m-au crescut, dar mai ales că ei au pus bazele talentului meu, citindu-mi poezii în fiecare seară înainte de culcare. Nu de multe ori când așez capul pe pernă îmi răsună în minte: A venit un lup din crâng/ Și-alerga prin sat să fure/ Și să ducă în pădure/ Pe copiii care plang.

Apoi, m-am îndrăgostit prima dată, iubire din aia copilărească, fără așteptări, care a plecat așa cum a venit, asemenea unei brize de vară. Dar acest lucru m-a... ”propulsat” în lumea cuvintelor. Am pășit cu grijă la început, iar apoi am devenit ”de-a casei”. Și aici mă întorc de câte ori simt că lucrurile scapă de sub control... Am iubit iar, apoi iar, apoi iar, doar ca să pot scrie mai mult, mai frumos.

Din păcate însă, această iubire cu care îmi hrănesc cuvintele a ajuns să mă devoreze, să mă consume până la ultima suflare, iar în acest punct, aș renunța la ea. Mi-aș goli sufletul, cu riscul de a nu mai putea nicicând merge acasă. Greutatea ei mă apasă și am momente când simt că nu o mai pot duce.
Cuvintele au devenit mofturoase, nu le mai place... nu le mai satisfac și prea multe resturi îmi umplu sufletul.
Da, aș prefera să fiu seacă, să nu pot lega 2 fraze să sune frumos, dar să scap de iubirea asta care de prea mult timp nu mă mai lasă să respir.

poza