joi, 30 august 2012

Ziduri de orgoliu.



Anul trecut prin aprilie mi-am dezbrăcat sufletul de aproape tot orgoliul în care era înfofolit, fiindcă am iubit prea mult pe cineva. Apoi, m-am urât pentru asta, fiindcă am uitat să spun nu, am uitat să îmi apăr sentimentele și așa destul de zdruncinate de atâtea uragane.
Dar ieri, mi-am dat seama că orgoliul provoacă uneori atât de multă suferință inutilă... pentru ce? Pentru un zid idiot pe care m-am chinuit prea mult să-l trec sau chiar să-l dărâm, doar ca să mă trezesc că orgoliul l-a construit înapoi peste noapte, iar eu am ajuns de unde am plecat. Dar să știi că nu-mi pasă. Am destulă ambiție să îl dărâm iar și iar, până ce cărămizile vor fi atât de sfărmate încât nu vor mai putea forma un întreg, pentru simplul fapt că te pricepi atât de bine să mă faci fericită.

poza

miercuri, 29 august 2012

Alte inimi tatuate.

Firele de păr de pe mâna stângă m-au avertizat că a venit timpul să îmi smulg iar inimile tatuate... Nu mai este spațiu să iubesc pe altcineva... E nevoie să fac loc pentru alte suflete care să-l tortureze pe al meu. E un fel de regulă nescrisă. Îmi smulg inimile, ca să și le poată tatua alții pe ale lor, să doară iar și iar, până cerul se va sfârși...
Azi am început să smulg una, ușor, fiindcă e ca și cum ai trage o sută de bandaje în același timp, milimetru, cu milimetru, iar inimile astea blestemate nu așteaptă nici măcar să se cicatrizeze rana, ci pur și simplu se așează pe firele de sânge ce încearcă să-și croiască drum spre suprafață.

poza

luni, 27 august 2012

Să gândim în afara cutiei.

Cred că asta este cea mai gravă problemă a omenirii, din acest motiv se pornesc atâtea războaie și există atât de multă ură: nu știm să acceptăm alte păreri, alte viziuni. Cel puțin la noi în România, deoarece
comunismul/sistemul ne-a bagat în cap că în orice situație există o singură soluție corectă. Și cum spune profesorul meu de istorie, ”comunismul încă este în noi”. Suntem învățați să privim doar înainte, noi știm că iarba-i verde și după asta ne ghidăm, iar când apare cineva care zice, ”pentru mine, iarba e albastră”, ni se activează toți senzorii și intrăm în modul ”autoconservare”, ne simțim atacați. ”cum frate, dacă eu văd că iarba e verde?”.
Trebuie să ne gândim că dacă nu ar exista oameni pentru care iarba e albastră, nu ar exista pictori sau scriitori excepționali. Asta înseamnă să gândești în afara cutiei, să accepți că lucrurile pot fi văzute altfel. :)

Cred că un exemplu bun în treaba asta, ar fi un banc pe care mi l-a spus cineva pe tren:

 Vestit pentru înţelepciunea sa, acesta este pus în situaţia de a împărţi dreptatea între doi împricinaţi. Îl ascultă cu atenţie pe primul şi spune: „Ai dreptate". Îl ascultă şi pe cel de-al doilea, iar răspunsul este identic: „Şi tu ai dreptate". Aflat de faţă, Iţic îl întreabă, nedumerit, pe rabin: „Păi, cum vine asta, Rabi? Nu se poate să aibă amândoi dreptate!".Iar rabinul cel înţelept îi răspunde: „Şi tu ai dreptate!"


poza

vineri, 24 august 2012

Perle de asentimenți și de caracteri.

Mi se pare că nu am mai scris de mult nimic de pretenii mei ăștia de la teatru pe care îi iubesc mult, mult... Și fiindcă am găsit niște perle prin telefon, m-am gândit să le scriu aici, să le împart cu toată lumea!

Amalia: el îi mare salilist.
Noi: ce?
Amalia: din ăla de face sală.

Cătă: te-ai beșit, ftte!!
Raul: Dapi la cum pute in trenu asta, poti spune ca de fapt am dat cu airwick

Ralu: și profu și Călin, Picu, Ileș, Cătă și Bobo..
Bia: și profu
Ale: da profu deja îi la pătrat!

anonim: eu încep să umblu când mă-mbăt.

Bia: am fost cam la toate zilele de naștere a lui Mihai.
Cătă: da cine te crezi, Bobo?

Bobo: cum doarme Alexandra cu gura deschisă, zici că-i la dentist.
Morea: da un pic dacă i-ar fi mai deschisă am putea juca bibă.

Picu: stai că vine asta. Cozeeetee!! draga mea Cozetee, hai să te spariu!!

Picu: nu-i mâna ta peee...
Ralu: siiigur, a mea!
Picu: înseamnă că-i a mea.

Bia: dacă și Filip o zis...
Adriana: dă-l încolo pe Filip. Ce? Eu cred în Filip? Cred în mine!
(*notă pentru cunoscători: asta-i faza când încercam să o prostim pe Adriana că trecem prin Australia în drum spre casă)

Bia: unde mi burta?
Clau: la mine la picioare...

Alex: am uns cu sabdie ceie almette pă sărățele.

joi, 23 august 2012

Ani de liceu part2.

Ziceam în postul anterior că voi scrie și despre proful de fizică. Cred că dintre toți, acesta mi-a displăcut cel mai mult. Mă plictiseau îngrozitor orele lui, dar și el ca persoană fiindcă avea un stil ciudat. Chiar dacă povestea ceva extrem de interesant, tot te plictiseai în așa hal încât te enervai, vroiai să ucizi pe cineva!
Vorbea rar, și făcea niște desene minuțioase pe care se aștepta să le faci la perfecție, iar când îl deranjai, stătea câte 5 minute și se uita fix la tine, până vroiai să dispari (eu îmi făcusem obiceiul să mă holbez înapoi.). În vremurile bune când aveam bretonul mai lunguț așa și într-o parte, îmi puneam cartea în față, lăsam capul în jos și dormeeaaam, toată ora de fizică, nu avea nimeni treabă cu mine.
Apoi am ajuns în clasa a12-a, în prima bancă, în stânga catedrei. Stăteam atât de aproape de omul ăla, încât aveam impresia că mai are un pic și se pune la mine în brațe. Ok, și eu ca fată deșteaptă ce sunt, m-am gândit în felul următor: nu știu fizică, sunt paralelă, așa că voi fi cuminte, voi fi atentă și poate-poate mă lasă în pace și mă trece și clasa. Da de unde! Încontinuu mă stresa cu tot felul de întrebări, la care nu aveam alt răspuns în afară de ”nu știu”. Colegii ziceau că el crede că sunt obraznică, dar eu îi făceam o favoare. De ce să pierd și timpul meu și al lui cu o grămadă de ”ăăă-uri”?
În fiecare oră ne dădea câte o problemă și apoi se plimba printre bănci, așteptând ca cineva să o facă. Ce-i drept, toată lumea făcea, dar niciunul bine. Așa că eu scriam datele problemei, puneam creionul pe bancă și așteptam, lucru care la profu i se părea extrem de dubios. El pur și simplu nu putea să înțeleagă că nu știu. ”Cum să știi dacă nu încerci?” era întrebarea lui obișnuită. Păi omule bune, dacă nu știam nici măcar să scriu calumea ce mi se dă și ce mi se cere, de unde sa știu cum se rezolvă?
Pentru el cine nu știe fizică este nul, nu are rost să trăiască pe fața pământului, sunt oameni de umplutură. Eu eram/sunt un om de umplutură. Noi eram inculți fiindcă ne uitam la fotbal și ronțăiam semințe. Noi nu am auzit în viața noastră de Mozart, de Bach, de Vivaldi. Noi știm doar Salam, Pește și alte alimente.
Bine bă, că ești tu deștept și mergi doar la operă și te uiți doar pe Discovery la tv.
Știu că într-o oră m-am enervat pe el și l-am contrazis. Ne povestea despre doi tipi, cei mai mari fizicieni din lume, unu de origine x, altu de origine y, care s-au întâlnit și au vorbit în nu-știu ce limbă. Lui i se părea un lucru incredibil că oamenii ăia sunt fizicieni și știu vorbi și o limbă străină. Eu sunt manichiuristă și știu engleză și puțină franceză. Mare lucru. Și i-am spus frumos că există destui oameni de genu ăsta, că nu ești geniu doar dacă știi fizică și că poți fi bun la orice și să excelezi în orice domeniu dacă îți place cu adevărat ce faci. Până seara am primit vreo 5 telefoane cu felicitări că i-am închis gura. A2-a zi, când a venit la oră, primul lucru pe care l-a făcut, a fost să încerce să îmi dea o replică. Păcat că nu i-a ieșit... sărăcuțul... probabil că si-a bătut căpșorul toată noaptea pentru faza asta.

În altă ordine de idei era un om dubios, cu idei dubioase și expresii și mai dubioase.

”La ce lecție suntem? Crocodilul?”
”Cum e viteza? Albastră.”
”De ce avem nevoie de copaci, de apă, de aer?”

Am uitat să specific că tot timpul, dar TOT TIMPUL ne ținea în pauză!!


poza

marți, 21 august 2012

Ani de liceu.

Citisem pe blogul lui Emil Călinescu un guest post, scris de Andrei Cristea (ma gândesc că nu îi deranjează pe băieți puțină reclamă) despre anii de liceu. Și mă gândeam că pentru mine anii de liceu au reprezentat o perioadă groaznică! Știți filmele alea cu american teenagers, care sunt terorizați de viața de liceu? Mă refer la ăia care nu-s majorete și nici sportivi. Ei bine, în situația asta am fost și eu. Mai în glumă, mai în serios, ai mei m-au trimis la mate-info. Sincer, nu pot spune că îmi pare rău ca am terminat acest profil, îmi pare mai mult rău că am fost într-un stres continuu timp de 4 ani de zile. Să încep cu începutul: dirigintele. Profesor de mate, sever, cu idei învechite, pe la 50 de ani, mic, cărunt și cu mustață. Este genul de om căruia îi place să își bage nasul peste tot: unde mergi?, de unde vii? cât stai? cu cine? ce treabă ai acolo? Și Doamne ferește să te vadă seara în oraș sau să știe că ai fost la ceva petrecere în weekend, că automat erai scos la tabla și storcea toată vlaga din tine. Țin minte că prin clasa a9-a, îmi agățasem și eu un tip cu care ieșeam aproape în fiecare seara în oraș și dirigu ne vedea aproape de fiecare dată și mă asculta, fiindcă el mergea pe ideea că dacă am timp să pierd vremea, înseamnă că știu foarte bine. Totuși, ținând cont de faptul că eu și matematica nu am fost prietene niciodată...eh, vă imaginați ce ieșea.
Tot așa, într-o zi de piața, m-am dus să mă învoiesc de la o oră, să îmi cumpăr și eu una alta.
-Ce vrei să îți cumperi, Tămaș?
-Aaa, păii.. știți, una alta...
-Ce anume?
-Apii, văd eu.
-Dacă nu îmi spui exact ce, nu te las.
-Aș cam vrea să îmi iau..ăăă... un sutien.
-Aha... hmmm... ce culoare?

Ceva în genu era dirigu... și mai avea o vorbă, fiindcă eu mereu căscam la ore: Tămaș, ai grijă că o să-ți rupi maxilaru.

Aș dori să scriu și despre profu de fizică și profa de chimie, dar despre ei data viitoare, ca să nu mă lungesc prea mult cu vorba. Totuși mai scriu câteva ”perle” de-a lu dirigu.

”Eu cred că ați venit la școală doar cu trupu, celelalte le-ați lăsat pe undeva.”
”Bogdan are un scris de parcă scrie cu mâna în ghips.”
”Tre să va duc la biserică să vă afum cu tămâie că așa ceva nu am mai văzut.
”Ati uitat tot, ca și cum ați fi o găleată spartă sau un sac fără fund.”

luni, 20 august 2012

Nu mai vreau să visez.



M-am trezit terifiată de demonii ce îmi dau târcoale viselor, căci m-au făcut să alerg, să mă ascund, de teamă să nu-mi prindă sufletul. Îi cerșeam disperată ajutorul mamei, care mă privea neputincioasă , cum a facut-o de atâtea ori când m-am trezit țipând. La geam se auzeau zgomote, așa că l-am deschis și am țipat către femeia din vis: ”pleacă! nu vezi că-mi sperii copilul?” Ce copil? Acela care am fost și care cred uneori că sunt? De ce l-ar speria? Nu făcea decât să culeagă iarbă din fața casei...
Poate acea femeie voi fi eu peste 20 de ani, încercând să-mi culeg visele care nu le-am putut îndeplini, umplându-mi șorțul cu cioburi. Purta un șorț albastru, ca cel al bunicii, puțin pătat de ulei și cu o mică ruptură chiar lângă buzunar.
Nu vreau să mă mai trezesc dintr-un vis în altul... Nu vreau să-mi mai fie frică de vise, fiindcă-mi fură nopțile și-mi instalează prea multe temeri în suflet.

Poza

sâmbătă, 18 august 2012

Când ne împodobim inimile?


"Dar dacă vii oricând, nu voi ști niciodată la ce oră să îmi împodobesc inima...”
Micul Prinț
Antoine de Saint-Exupery

Am spus de nenumărate ori că ”Micul Prinț” e răspunsul la toate întrebările... Așa sunt oamenii... ies și intră în viața noastră ori de câte ori au chef, până ajungem să nu știm ce să mai credem... Dar dacă ne-ar iubi suficient încât să fie o prezență constantă în viața noastră, am ști când trebuie să ne împodobim inima. Ce împlinire poate să aibă o persoană, când, de câte ori revine, noi avem inima goală?

poza

joi, 16 august 2012

Echilibru.

Am un talent nemaipomenit de a mă băga în situații incredibile care îmi aduc fericire, dar îmi provoacă suferință în același timp... Din câte îmi dau seama, este singurul echilibru la care pot ajunge...

Frig?!

Nu-mi plac serile astea de vară când mă întorc dârdâind acasă. E frig, dar ne descurcăm. Sper iar la călduri infernale, că doar e vară! E timp pentru haine groase la iarnă!

luni, 13 august 2012

Gânduri de Bucureşti p2.

Omul sfinţeşte locul. Întotdeauna! Probabil de asta, dintre toate oraşele din lume (şi am văzut destule la viaţa mea), Bucureştiul este printre preferatele mele. Fiindcă aici cunosc oameni extraordinari, prieteni grozavi care, deşi sunt la 500 de km, îi simt mereu alături de mine.
De data aceasta, sunt mândră să spun că am mai adăugat câteva persoane grozave la listă. Printre acestea se află şi Gabi, blogger ca mine, la care eu ţin foarte mult şi care nu a făcut decât să îmi confirme că e omul ieşit din comun de extraordinar, pe care îl crezusem de la început.
Este ciudată viaţa asta... "Micul prinţ" spunea că "îmblânzitul", ceea ce înseamnă "a creea legături", este un obicei de mult uitat... însă tind să cred că de data aceasta nu avea dreptate. Fiindcă în ultimul timp, am fost înconjurată doar de persoane minunate, cu care, cred eu, am creat cele mai strânse legături. :)

joi, 9 august 2012

Ganduri de Bucuresti.


De cate ori vin la Bucuresti nu pot sa nu ma gandesc la personajele din cartile mele preferate, a caror viata se desfasoara avand in fundal perioada aceea agitata, inainte de criza anilor `30. Dragoste dusa pana la limita nebuniei, ganduri de sinucidere, prietenii extraordinare, scrisori pline de pasiune... Totusi e destul de mare contrastul dintre apartamentul micut al Dianei ("Panza de paianjen"), cu bucatarioara mica si rafturile pline de carti, si apartamentul imens al prieteniei mele Ana, in care am onoarea sa fiu cazata.
Din pacate in aer nu se simte niciun pic de dragoste, doar o caldura insuportabila. In schimb, noptile sunt pline de prietenie, de discutii sincere, imbratisari si pupici, iar in acest fel aerul fierbinte mai lasa loc pentru o usoara briza de racoare.
De asemenea, noptile au gust de gin tonic si de plimbari cu masina cu muzica la maxim, iar strazile pavate retin urmele pasilor nostri.

Poza

vineri, 3 august 2012

Dragule,

Nu am mai vorbit de aproape o lună, dar m-am obișnuit să nu te mai caut, deși de multe ori gândurile îmi aleargă spre tine... Azi însă, am recitit mesajele care mi le-ai trimis în primăvara lui 2011. Le-am păstrat toate, deși mi-ai spus să le șterg.. Nu m-a lăsat inima.

Și... în mesajele alea erau zeci de ”te iubesc-uri” și zeci de promisiuni, toate începând cu ”mă voi întoarce”. Știu că îmi citești blogul când ai timp și știu și că nu o să îți placă postul acesta, dar simțeam nevoie să îți scriu o scrisoare...

Să știi că te-am iertat... de fapt, nici nu știu dacă am fost vreodată supărată. Nu îmi pasă de promisiuni, fiindcă în acea perioadă ai imprimat o căldură în sufletul meu, care îmi va ajunge ani și ani. Cât timp voi ști că trăiești, că ești acolo undeva, nu mă voi simți singură. Și să mai știi că mi-ai pus stăpânire pe o bucățică de suflet, unde ai înghesuit toată iubirea noastră care s-a zbătut și s-a agitat, dar acum e bine, s-a liniștit, stă cuminte și privește cum evoluez, cum îmi trăiesc viața.

Nu am nici cea mai mică idee ce simți tu pentru mine în acest moment. Nici măcar nu știu cu siguranță dacă m-ai iubit vreodată cu adevarat, dar prefer să fiu optimistă, prefer să mă gândesc la minunea care a ținut 3 zile și prefer să cred că pentru tine eram cea mai frumoasă ființă din lume, pentru cum mă legam la șireturi.

Îmi pare rău dacă... nu, nu îmi pare rău. Sper că această scrisoare să îți fi ridicat puțin părul pe mână!


Cu mult, mult drag,

Bia. :)

miercuri, 1 august 2012

Frânturi de frumusețe.


Tu ai o frumusețe aparte, ce nu o găsești printre ridurile provocate de zâmbete, ci în ochii care încearcă din răsputeri să își ascundă eul. Însă eu am văzut frânturi din frumusețea ta într-o zi când săruturile mele alergau în neștire spre vena carotidă ce își arăta formele de sub pielea gâtului tău neted.

Degetele tale te dau de gol de câte ori îmi caută pielea fină și aleargă ușor peste semnele care le-a imprimat soarele pe spatele meu.

Până și ochii tăi plini de orgoliu îmi caută de multe ori ochii, iar când privirile noastre se intersectează, lumea pare a-și ține răsuflarea.


poza