Dragă bunicule,

A trecut deja un an de zile de când ai plecat și cred că a venit în sfârșit timpul să încerc să spun ceea ce simt.
19 ani și câteva luni a fost prea puțin timp petrecut împreună. Îmi pare rău că ultimii doi ani au fost atât de dureroși și lungi pentru tine și îmi pare rău că nu am fost alături de tine mai mult, dar sincer, nu suportam să văd că nu ești în mediul tău. Patul nu era pentru tine... Tu trebuia să fii pe câmp, cosind iarba și prinzând pui de pasăre pe care să mi-i aduci să am grijă de ei.
Îmi pare rău că a trecut un an de zile și nu am fost să îți aduc o floare la mormânt, dar singură nu pot și încă nu am găsit persoana care ar putea să mă ajute să-mi țin sufletul la această întâlnire...
Îmi amintesc cu cât drag ai improvizat leagănul acela în șură și câte zile le-am petrecut lovind poarta, fiindcă vroiam să mă dau din ce în ce mai tare, dar nu era suficient loc. Apoi cartofii cu ceapă pe care mi-i făceai cu atâta dragoste.. de 3 ani de zile nu am mai mâncat ceva atât de bun.
Iar amintirea serilor când stăteam ghemuită la tine în brațe în timp ce tu îmi povesteai despre cum a venit vulpea și i-a furat toți peștii din căruță vecinului de vizavi îmi încălzește atât de bine sufletul... Sau serile de Crăciun când stăteai cu bunica lângă sobă și vă citeam pilde... Îmi e dor de tine și îmi e dor de tot, în special de mirosul dovleacului la cuptor.
Îmi cer scuze dacă acum ești dezamăgit de mine, dar voi încerca să mă revanșez pentru tot ce ție ți s-ar părea că am făcut greșit.
Și te rog... dacă tot ești acolo sus, pune o pila și trimite în calea mea un om la fel de extraordinar ca tine... Să am parte și eu de o iubire cum ai avut tu și bunica... pe care nici moartea nu o poate despărți.
Îmi lipsești.

Cu drag,

Bianca