Să iubim literatura.

În data de 17.01.2011, ora 13:00, în amfiteatrul Liceului Teoretic "O. Goga" Huedin, va avea loc o serie de evenimente pentru a celebra împlinirea a 161 de ani de la naşterea poetului nostru naţional, M. Eminescu. Aceste evenimente au la bază parteneriatul dintre biblioteca liceului şi catedra de limba română, ce poartă numele "Să iubim literatura".
Fiecare profesor a ales o clasă cu care să lucreze şi astfel, avem:

D-na profesor Adriana Şaitiş, împreună cu clasa a 11-a A, vor pune în scenă poezia "Luceafărul".
D-na profesor Ana-Maria Dascălu, împreună cu 9 A, vor prezenta un proiect în powerpoint despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu.
D-a profesor Anca Lăpuşte, împreună cu 9 E, vor prezenta un eseu ce poartă numele de "Eminescu veşnic tânăr".

Acest parteneriat a luat naştere la iniţiativa doamnei bibliotecar Sabina Tonca, ca un "strigăt" pentru tineretul din ziua de azi, care este tot mai puţin preocupat de lectură.

"În ultimii ani se observă o scădere a interesului faţă de lectură. Televizorul, jocurile video şi calculatorul sunt cele care au "furat" interesul copiilor şi chiar a adulţilor pentru a citi o carte.
......
Acest proiect îşi propune să trezească în sufletele fragile şi avide de cunoaştere ale elevilor dorinţa de a se apropia de carte, dorinţa de a citi, dorinţa de a pătrunde încă de mici în universul liniştit al bibliotecii, respectul faţă de carte, faţă de cel care a scris-o."
(D-na Sabina Tonca)

Să sperăm că veţi reuşi. Mult succes!

Pentru cei interesaţi, vă aşteptăm!

Rochia cea nouă.

Ce sintagmă ar putea descrie cel mai bine această carte a Lindei Grant? "Un amalgam de sentimente". Este o carte captivantă, plină de lucruri interesante, de mister, de puzzle-uri de rezolvat, unele luând o întorsătură spectaculoasă spre sfârşit.
Vivien Kovaks provine dintr-o familie de evrei maghiari, refugiaţi în Anglia, pentru a scăpa de asupririle comunismului. Toată viaţa ei a stat sub un mare semn de întrebare, necunoscându-şi originile. Totuşi acest lucru nu a preocupat-o până când, într-o zi, din neant apare unchiul ei, care nu este bine primit, aşa că această întâmplare îi va da toată viaţa peste cap.
Ea este o femeie care doreşte să îşi trăiască viaţa din plin, să simtă tot ce se poate simţi, lucruri care, consideră ea, părinţii ei nu au făcut niciodată şi nici nu vor face. Într-un final, ea hotăreşte să îşi caute unchiul care nu de mult fusese eliberat din închisoare, pentru a încerca să înţeleagă prin ce împrejurări şi-a început existentă. Într-un final, ea îl întâlneşte pe stradă, întâmplător...
Dar de aici cred că cel mai bine ar fi să citiţi voi. E o carte care merită, promit!

Carnal.

Dragostea dintre noi
A uitat să mai moară.
( Alexandru Jurcan- Stăpânul si Silberta)

Nu voi nega nicicând că te-am iubit enorm. Nu te voi acuza că mi-ai străpuns inima cu zeci de pumnale, dar nici nu voi zice "îmi pare rău" pentru cele ce au urmat. Nu regret că în timp ce te zvârcoleai de neputinţă şi cereai ajutor cu un glas stins sub privirea mea albastru-verzuie, am ales să te las acolo în agonie. Nu-mi pare rău că atunci când mi-ai întins mâna, eu am pus-o a mea pe creştetul tău şi te-am împins. Iar tu ai căzut în abisul suferinţei. Te durea că mi-am găsit personalitatea printre atâţia "TU" şi am învăţat să îţi resping iubirea nebună, haotica, abisală. Te hrăneai din mine, iar eu devenisem transparentă. Mă uitam în oglindă şi-mi vedeam inima cum pâlpâie, cum sângele se joacă pe toboganele mele interne ce sunt numite vene.
Acum eşti iar lângă mine, dar eşti altul. Acum tu eşti cel transparent. Dar tu, uitându-te în oglindă, nu-ţi vezi inima. Mi-ai oferit-o drept ofrandă, la intrarea lumii mele. Poate sunt nedreaptă, dar fără să vreau, a venit rândul meu să te iubesc într-un mod nebun, haotic, abisal!

La mulţi ani, 2011!

Ştiu că am cam întârziat şi de asemenea că am fost cam leneşă în ultimul timp (am primit critici!), dar au fost problemele tehnice de vină... ce-i drept nici nu m-am lăsat "dusă de val" printre cuvinte în ultimul timp, dar să sperăm că ne vom redresa.
A început un nou an cu noi speranţe, visuri, aşteptări şi presimt că va fi un an plin.
În primul rând, m-am gândit să îmi materializez jurnalul. Până acum scriam în el doar cuvinte semnificative, dar parcă... acum nu mai este suficient. Şi am impresia că am uitat cum e să îmi exprim sentimentele (poate de aici şi lipsa de inspiraţie din ultimul timp), şi astfel m-am închis prea mult în mine.
Sunt dispusă să reiau legăturile cu vechii mei prieteni de prin ţară (care vă simţiţi, daţi si voi un BuZz!, sunt dispusă să port discuţii lungi!). Prea multă bârfă şi prea puţine discuţii abstracte mi-au cam odihnit mintea. Cel puţin asta am observat din reacţiile mele la diverşi stimuli.
Am de gând să citesc mai mult. Şi nu doar cărţi. Orice! Să mă înformez, să îmi hrănesc curiozitatea. Vreau să ascult muzică bună, nouă, veche. Să învăţ să înot şi să conduc. Vreau să mă distrez şi să dansez până nu mă mai ţin picioarele. Să stau cât mai mult cu prietenii. Să ies în oraş, să mă plimb, să râd! Ce naiba? Am doar 18 ani!

La mulţi ani 2011!!!!!!

Link poză!

Dragă Moş Craciun,

Salut! Nu ţi-am mai scris de mult fiindcă... m-am gândit de multe ori că nu am nevoie de nimic. Dar tu ai fost mereu darnic, şi mi-ai lăsat sub brad ce ai crezut tu că e de cuviinţă şi o să-mi folosească. Mulţumesc pentru cana mov care mi-ai adus-o anul trecut şi pentru toate dulciurile, care până la urmă tot la fratele şi finul meu au ajuns. Dar nu-i nimic, sunt sigură că le-au folosit lor mai mult decât mie. Dar... dat fiind faptul că nu ţi-am cerut nimic de mult, anul acesta vin cu o listă lungăăă, care îţi va lua ceva timp să o citeşti şi sper că vei scoate toate aceste cadouri din sacul tău magic şi mă vei face fericită. A, da... eu nu-ţi voi lăsa nimic sub brad, fiindcă bradul o să fie afară şi cel mai probabil o să umble pisica pe acolo. Daaar, uşa de la bucătărie e deschisă. Intri tu şi te serveşti cu ce-ţi pofeşte inima. Sincer te sfătuiesc să te uiţi în frigider şi să iei o bucată mare de tort. Sunt sigura că o să-ţi placă.
Acum, urmează lista cu dorinţe.

La Alex, să-i duci o căciulă, să nu-i îngheţe părul, o tableta grafică şi chestii d-alea performante de făcut muzică.
La Costelia i-ar trebui ceva mai multă memorie. Pentru cap, nu pentru calculator. Să poate să înveţe alea 3 cărţi... şi poate ceva filme indiene. DVD-uri originale.
Pentru Cristina... adu-i mai multe mesaje la abonament... să nu mai facă aşa mare cost. Şi mai mulţi pistruuuuui ;X
La Doru... cred că îi ajunge o damigeană de bere. Şi note mari la bac!
La Lucian adu-i noroc, să câştige 430098943 de lei la pariuri.
Pentru Ramona... comenzi cât mai multe la produse. Şi un prieten drăguţ care să nu o sâcâie.
La Răzvan... i-ai adus-o deja pe Bianca, deci nu mai are nevoie de alt cadou. Eventual un gel de duş cu miros de scorţişoară şi portocale. :*
Sub brad la Florin, pune puţintică răbdare. Şi un Conquiztador!
La Melissa ai putea să îi pui sub brad nişte vopsea galbenă ca să îşi facă iar camera, să o poată umple cu alte desene frumoase. Şi ar mai fi frumos să-i dai o bicicletă. Să exerseze pe când vine iar la mine. Şi o felie de pâine proaspăt picurată.
La SenZz... lasă-i un bax de gume winterfresh, ca să nu mă uite toată viaţa!
Pentru Rrareş... fericire, cât mai multă. Un sac de fericire să îi pui sub brad. Ori la el, ori la Rodi acasă. Dar să scrie pe etichetă, mare şi caligrafic "Pentru Rareş". Deoarece, eu nu am cunoscut un om care să merite mai mult să fie fericit, decât el.
Pentru Simek, lasă un pachet frumos de cărţi de poker.

La Ale, adu-i un teanc de cărţi, scrise de autori ruşi.
La Dănuţa, adu-i un acvariu cu doi peşti piranha. :))
La Roxi, lasă-i-l pe Tudor sub brad, cu aparatu în braţe. Cred ca de altceva nu are nevoie :)) A, da... şi cât mai multe poze frumoase!
La George, pune-i sub brad... câţi băieţi dotaţi doreşte sufleţelul ei! :* şi ceva pastile pentru taicăso!
La Filip... aici trebuie gândit puţin... nu ştiu ce ai putea să îi laşi sub brad, dar fă în aşa fel încât să petreacă Crăciunul cu Claudia. Să fie fericit!
La Raluca... adu-i un băiat frumos, cu ochii negri!
La Hyperion să îi aduci cât mai multe weekend-uri libere, în care să meargă acasă!
La Clau... du-i un CD cu ce muzică îi place ei. Să asculte ce vrea în noaptea de Crăciun, fiindcă nu-i plac colindele.
La Ionutzza, adu-i cât mai multe şedinţe foto reuşite!

Iar mie... mie să îmi aduci cât mai multe zâmbete! Nu am nevoie de altceva!
Crăciun fericit!

Cu drag,
Bia

Biserica din sufletul meu.

Când eram mai mică, bunica mă ducea în fiecare duminică la biserică. Biserica ”de pe strada Poștii” îi ziceam, și așa îi zic și până în ziua de azi. Nu erau acolo decât bătrâni și poate 2-3 nepoți care îi însoțeam. Erau bănci masive, de lemn, vopsite în alb și fiecare avea locul său. Și eu aveam, pe o bancă din partea dreaptă, între bunica și vecina de lângă noi.
În fața altarului, era un candelabru mai mic, ce avea lumânări. Când era lumină mai puternică sau la sfârșitul slujbei, unul dintre curatori lua un fier mai lung, cu un fel de capac în vârf și stingea fiecare lumânare pe rând, fără grabă. Parcă era mai mult timp atunci.
Acum băncile masive și albe, au fost înlocuite de băncuțe lăcuite, cu motive florale, care nu au sertărele acelea în față, în care lumea își lăsa cărțile de rugăciuni și cântece bisericești. Iar în fața altarului se află acum un candelabru imens, cu becuri ce au forma aceea lunguiață, ce vor să fie lumânări, dar nu sunt. Acum se apasă pe un buton și sunt stinse. Eu nu mai am locul meu în biserică... am crescut, sunt domnișoară. Nici bunica nu mai are locul ei, deși anii au căzut ușor peste chipul ei rumenit, de femeie de la țară, care toată viața ei nu a făcut decât să muncească. Totuși mi-am păstrat locul, în spatele bisericii, lângă bunica, care mereu mă prinde de mână în timpul slujbei. Nu merg foarte des acolo, dar privind-o, mă gândesc că în curând va trebui sa merg singură. Și atunci nu voi merge deloc. E mult mai multă lume acum. Tineri, bătrâni, copii mici, tineri de vârsta mea. Și lumea se înghesuie în spate. Nu cunosc motivul. Or fi având atât de multe păcate încât le este rușine să îl privească pe preot în ochi? Eu nu pot merge în față. Acolo e o atmosfera mult prea nefamiliară. Și nu pot privi picturile atât de bine.
Biserica ”de pe strada Poștii” e în sufletul meu, alături de bunica. Niciodată nu voi putea să trec pe acolo fără să mă gândesc la ea, și niciodată nu voi putea s-o privesc pe bunica în ochi fără să mă gândesc ca iar a trecut o duminică în care am lăsat-o să meargă singură...

Anunţ!

Deci... blogul a trecut printr-o perioadă mai mult sau mai puţin de repaus, în care s-au făcut modificări. Unele vizibile (sper că vă place noul look :D) şi altele mai puţin vizibile.
M-am hotărât să mă axez pe mai multe tipuri de articole, de aceea, în dreapta, veţi avea "Categorii", care vor fi "Ştiri, Pentru Suflet şi Diverse". Posturile vor apărea ca de obicei pe prima pagină, dar să fie mai uşor în caz că doriţi să căutaţi ceva anume. Încă nu am pus categorii la postările vechi, dar probabil, în timp, se va întâmpla şi asta. :)
Have fun! :*

Am doar 18 ani...!

"Am doar 18 ani...
Sunt nebun, iubesc şi nu am bani..
Nimeni nu-mi stă în drum,
Am şoseaua mea cu un singur sens,
Mă va duce undevaaaa".

Miercuri, 24 noiembrie 2010, am implinit 18 ani! Am avut cel mai frumos majorat, am râs, am plâns şi m-am simţit bine. Am avut aproape toate persoanele la care ţin, alături de mine.
Şi înainte să suflu în lumânări, nu cred că mi-am dorit nimic. Erau prea mari emoţiile. Dar am simţit... am simţit cum un nou început se agaţă de mine şi, m-am simţit bine!!
Cred că de fapt, ziua mea a început pe 19 noiembrie şi a ţinut până astăzi, când am primit cel mai frumos cadou (adevărat, cu o mică întârziere).
Vineri am fost la Cluj, la doamna Rodica, să îmi fac manichiura si pedichiura :-", apoi m-am plimbat prin Polus, m-am strâmbat la maimuţe, am mâncat de la KFC, am râs cu mama şi cu Rareş. Seara am primit cadourile de la cei din familie şi m-am simţit bine alături de ei, în sfârşit după atâta timp de "pauză".
Sâmbătă dimineaţa m-am trezit şi am dat drumul la muzică, iar în playlist a venit melodia "Vama Veche-18 ani" şi mi-au dat lacrimile, aşa că am zis că n-o mai ascult până seara.
A fost o zi frenetică, plină de pregătiri, telefoane, fixativ, agrafe şi machiaj. Seara deja tremuram de emoţii. Abia aşteptam să îi văd coborând din maşini să îi îmbrăţişez pe toţi. Promit că eram plină de iubire.
Apoi au început surprizele. Profu şi ăştia din trupa de teatru mi-au făcut o piesă extraordinară şi un cântecel minunat. VĂ IUBESC! PROMIT! Cu toate că m-au chinuit timp de o săptămână cu secretele lor, cu surpriza asta, a fost una extraordinară! Despre Doru n-am să dau detalii, că şi aşa a rămas cu sechele dupa cele întamplate. Mulţumesc oricum!
A venit tortul, cel mai perfect şi frumos tort! Am scăpat uscată, dar machiajul tot mi-a ajuns în tort. Noroc că era marţipan. Mi-am cântat şi eu "La mulţi ani", iar când am auzit acele frumoase cuvinte "am doar 18 ani" am început să plâng ca o proastă. Nu ştiu de ce am plâns. De fericire, de tristeţe, de emoţie, dar totuşi cred că am plâns fiindcă timpul trece atât de repede. Parcă doar ieri mi-am făcut buletinul şi mi-am întâlnit prima iubire. Fetele au sărit şi m-au îmbrăţişat toate. Vă iubesc! Mulţumesc!
Am dansat, am ţipat, am râs, am sărit, am îmbrăţişat şi am fost îmbrăţişată. Cum zicea şi Roxi "Te-am îmbrăţişat cât pentru 10 ani".
Cel mai şocant moment al serii a fost cu siguranţă... cadoul din partea lui naşumeo. Striperu. Şoc! Prima dată am fost blocată. Nu înţelegeam ce se întamplă. Apoi... Am început să râd... şi nu m-am mai oprit. Săracul om o fi crezut că îmi bat joc de el...!
Apoi am dansat din nou... până dimineaţă. La 7 am ajuns acasă, mai odihnită şi mai împlinită ca oricând. A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa mea!!

Iar azi, am primit şi cadoul meu de la Dumnezeu, şi anume ZĂPADĂ!

Într-un cuvânt? PERFECT!












Vama Veche - 18 ani

Asculta mai multe audio diverse

Crăciunul.

" E vremea colindelor, e vremea colindelor! "

Am intrat în Postul Crăciunului! Şi pot asculta colinde. Toată ziua. Şi deja am început să intru încet în spiritul Sărbătorilor de iarnă, care... e perioada mea preferată din an! Mă cuprinde aşa o stare de linişte sufletească. Tot ce lipseşte e frigul acela specific iernii, şi prima zăpadă, care trebuia programată de ziua mea, dar slabe şanse să primesc asta, ţinând cont de faptul că nu prea merit.
Abia aştept să stau cu o cană de cacao fierbinte în mână pe fotoliul de lângă geam şi să privesc cum cad fulgi mari şi frumoşi, iar strada mea se face albă, complet.
Şi ador să stau noaptea să privesc, pe geamul de lângă patul meu, stelele ce par îngheţate şi cum străluceşte acoperişul casei. Şi e o linişte aşa frumoasă...
Apoi să mă trezesc dimineaţa, să sar la geam ca să vad cum ies oamenii la stradă să dea zăpada la o parte. Cândva şi bunicul făcea asta... anul acesta am să o fac eu pentru el şi o să îi duc un pumn de zăpadă în casă să simtă şi el că e iarnă afară. Şi o să stau seara să le citesc şi lui, şi bunicii poveşti despre Iisus, cum făceam când eram mică, stând pe scaunul de lângă sobă.
În data de 24 Decembrie voi fi agitată cu curăţenia, care, ca în fiecare an, la noi se face pe ultima sută de metri. Cumpărăturile la fel. Voi merge prin oraş, aşa, alene, ca să cumpăr caşcaval să-mi facă mama rulourile preferate, care le primesc doar de Crăciun. Mă voi uita la oamenii care deşi agitaţi, se opresc pe stradă şi urează un "Crăciun fericit" din tot sufletul. Parcă toată lumea e mai bună. Şi mă voi opri ca în fiecare an lângă primărie şi voi asculta 2-3 colinde până mă va suna mama disperată.
Am să merg cu colegii la colindat şi o să râdem şi o să dansăm dansul pinguinului pe stradă şi o să ne certăm unde să mergem la următoarea casă şi o să facem 1000 de poze, apoi ultima casă va fi a mea, la 6 dimineaţa, iar a mei ne vor aştepta ca de obicei în pijamale. Colegii se vor îngrămădi să mănânce vinetele mamei şi vor cere cafea ca să putem dansa populară. Anul acesta am boxe bune, promit!
Şi poate iar o să am trei băieţi sub brad.
Nu mă interesează cât de coerent e postul. E pentru suflet. Mai mult ca oricând!
Iubesc Crăciunul!!

Şi iar mi-e dor.

Şi câteodată mi-e atât de dor, nu neaparat de tine, ci de sentimentul acela care îl aveam când mă gândeam la tine. Aveam nevoie de protecţie şi deşi îmbrăţişările tale erau atât de crispate şi reci, parcă îmi era bine. Şi uneori mi-e dor să mă trezesc în miez de noapte şi să am un mesaj de la tine cu "Mi-e dor de tine. Trebuie să vorbim... am nevoie de un sfat." Şi mă trezeam şi vorbeam cu orele. Şi mi-am pierdut atâtea nopţi alături de tine, dar nu îmi pare rău. Fiindcă... era pe vremea când aveam atâta speranţă în suflet şi atâta entuziasm, încât am fost fericită o săptămână întreagă pentru un singur sărut.
Şi acum chiar nu ştiu dacă mi-e dor de tine, sau mi-e dor de mine.
Şi urăsc faptul că am crescut atât de repede şi am învăţat atâtea.
Şi pe tine, te văd într-un glob de cristal, pus undeva deoparte în sufletul meu. Fiindcă, inevitabil, când mă gândesc la eu cea de atunci, mă gândesc la tine. Fiindcă am respirat prin tine timp de aproape un an. Îţi mulţumesc că m-ai făcut să sufăr, dar şi că m-ai făcut fericită. M-ai făcut să simt că trăiesc.
Îmi pare rău că ne-am schimbat...

Photo from here

Doamne, vino inapoi in suflet meu. Iarta-ma ca te-am alungat. Am nevoie de Tine!

AMIFRAN, Au revoir! A la prochaine

În perioada 23-29 octombrie 2010 a avut loc festivalul de teatru francofon de la Arad, AMIFRAN.

A fost o săptămână, trăită parcă în altă lume. Zeci de spectacole, mii de cuvinte rostite şi auzite în limba franceză, prieteni noi, experienţe uluitoare.

Am râs la piesele comice şi am stat cu sufletul la gură la cele dramatice. Am aşteptat cu nerăbdare prestaţia noilor noştri prieteni şi am aplaudat frenetic în momentul în care actorii, ţinându-se de mână, au revenit pe scenă pentru a-şi primi ovaţiile.

M-am ataşat involuntar de sala aceea de teatru, unde mi-am petrecut atâtea ore. Scena care mi s-a părut atât de mare şi înfricoşătoare la început, am ajuns să o consider un prieten.

În momentul în care am auzit muzica lentă pe care trebuia să întru în scenă, am intrat într-o panică de nedescris: emoţii, frică, speranţa reuşitei, zeci de sentimente au năvălit în sufletul meu. Însă, atunci când am păşit pe scenă, toate au dispărut şi mi-am deschis sufletul în faţa acelei mulţimi de oameni, din atâtea colţuri de lume, pe care nu-i vedeam, nu-i auzeam, doar le simţeam prezenţa.

Iar în ultima zi, în momentul în care Păpuşa Amifran a fost coborâtă de pe "piedestalul" pe care a stat timp de o saptămână, am plâns. Am plâns fiindcă visul se sfârşise, iluzia se destrămase.

Arad, AMIFRAN, Papa Didi, Girouette, acum sunt toate doar ecouri ale sufletului!

Viscol.

Nu ne putem abţine să nu umplem cu ură paharul acela mare, pe jumătate plin, cu Cola. Va da pe afară, iar ura diluată va curge, murdărind portocaliul aerului de toamnă.

Vântul va face valuri printre sufletele rănite, iar bruma ni se va depune pe gene. Încercând să ne deschidem ochii, vom porni războaie distrugând oraşe, vieţi, inimi, speranţe.

Ar trebui să venerăm Soarele, pentru ca acesta să ne dezgheţe pupilele. Dar Soarele a fost ucis în războaiele trecute, din care singurii veterani au fost îngerii.

Mi-e dor...

      Ziceam în postul anterior că Paradisul s-a destrămat... acum, nu mai sunt atât de sigură de asta... Nu cred ca poate să se destrame complet, deoarece mereu există o fărâmă de speranţă, din cauza căreia va fi mereu, pentru eternitate, într-o destrămare continuă. Şi de atâtea ori mi-aş dori să se termine o dată... deoarece să fiu iar şi iar dezamagită e mult mai dureros decât lipsa speranţei.

      Sinceră să fiu, n-am nici cea mai mică idee cine îmi citeşte blogul dintre persoanele care mă cunosc şi... i don`t give a damn cine îşi dă seama despre ce vorbesc. Au trecut prin viaţa mea unele persoane care... pur şi simplu s-au imprimat atât de adânc în sufletul meu, încât oricât m-aş preface, nu am renunţat încă şi nici nu sunt sigură când voi putea renunţa... Şi când le văd atât de fericite şi fără nicio grijă şi când le văd atât de schimbate, mi se par atât de ciudate şi mă învinovăţesc că nu am insistat să ţin de aţa aceea, când a început să se destrame legătura. Eu n-am fost acolo când au avut nevoie... eu am preferat să renunţ în loc să lupt, iar acum e prea târziu, iar suferinţa e prea mare şi mi-am dat seama cât e de dificil să încerc iar şi iar. 

     Şi mi-ar plăcea atât de mult să fim iar noi... să râdem, să stăm cu orele alegându-ne hainele şi machiindu-ne, ca mai apoi să mergem să dansăm până nu ne mai ţin picioarele... şi tu să ai grijă de mine când am prea multe pahare de vin la bord şi eu să mă cert cu băieţii care se dau la tine, doar pentru ca ai prieten... 

    Şi uite, cât sunt eu de orgolioasă, recunosc că mi-e dor... şi am mai recunoscut o dată... în testul ăla idiot de la religie... 

    Şi timpul se scurge atât de repede... 

foto

Paradis?!

Şi Paradisul s-a destrămat...