L-ai pierdut.

Şi dacă nu ţi-ar cânta aprilie la geam, unde ai fi acum? Cine te-ar putea iubi, în ciuda zgomotului infernal ce trece fără ca măcar o picătură de sudoare să-i alunece pe buză, prin termopanele depresive?
Ia-ţi gândurile şi rostogoleşte-le prin noroi, să se agaţe culoarea firelor de praf de ele.
Îţi reproşezi că ţi-ai pierdut sufletul prin mulţime în timp ce cumpărai două bilete pentru o piesă de teatru. Ai mers singur şi abia la sfârşit ai realizat că îţi e frig la mâna dreapta.
Alergi pe scenă şi ţipi, dar nu primeşti niciun răspuns.
Au trecut mii de clipe de atunci, iar oraşul e împânzit de desenele tale stângace. Nici măcar nu ai avut bunul simţ să îi faci o poză, deşi ai un aparat vechi... Acum ai uitat cum arată, iar acum telefonul sună doar ca să te anunţe că nu vei deveni niciodată un pictor celebru.
În orice caz, cu părere de rău te anunţ că sufletul tău şi-a găsit altă mână să încălzească. Nici măcar nu îşi mai aminteşte parfumul tău. Stă undeva pe un hamac şi admiră roşul cireşelor.
Ce spui? Ai un gust amar în gură? Ei lasă... Ia o bucată de ciocolată, nimeni nu-i perfect. Hai... nu plânge, asumă-ţi vina şi treci mai departe. Vei trăi fără suflet. Sau poţi oricând să găseşti unul pierdut pe stradă.
Eu? Al meu l-am dat de mult spre adopţie. Da-da. Era o zi frumoasă de aprilie când liliacul îşi aranja frunzele pentru culcare.