Cred.

Cred că am învăţat să aştept altfel timpul. Să ne luăm de mână şi să ne plimbăm alene, fără să îl simt, fără să îmi pese. Am învăţat să simt altfel ce se petrece în jurul meu. Nimic nu se schimbase cu adevărat. Era doar mai intens. Era prima dată când îmi plăcea glasul trenului, iar peisajele văzute de zeci de ori erau mai colorate ca oricând. Îmi amintesc de un prieten, care făcea mereu poze, la orice: copac, vârf de deal, umbră, nor. Era entuziasmat precum un copil. Îl priveam şi îmi ziceam "Sunt doar nişte dealuri...". Iar apoi, îmi doream să fi avut un aparat cu mine... Simţeam că acea călătorie va dura două vieţi, dar nu îmi păsa. Eram prea ocupată să realizez că exist şi că în jurul meu e mai mult decât nimic.
Am învăţat să nu mai aştept nimic, fiindcă voi trece cu vederea alte lucruri care vin de bună-voie la mine, fără să sper, fără să mă rog. Ci doar vin, odată cu speranţa. Mulţumesc.