Orice!

Ținând cont de faptul că noi oamenii avem plăcerea asta sadică de a ne autodistruge, ne-ar prinde bine o apocalipsă. Nu, nu vreau să murim cu toții, nici să devenim creaturi telepatice, nici măcar nu vreau să vină a doua venire a lui Iisus ”să judece viii și morții”.
Ideea este următoarea: dacă tot s-a făcut atât de mult tam-tam pentru treaba asta cu calendarul, mayașii ăștia ar fi bine să aiba pregătit ceva. Orice, care să ne deschidă ochii, să ne provoace într-un anumit fel să nu mai tratăm totul superficial, să nu ne mai zbatem pentru lucruri inutile. Să învățăm să sperăm, să iubim, să iertăm și să nu-i mai lăsăm pe cei care nu ne vor binele să ne consume și să ne țină în loc.
Nu știu ce ar trebui să fie acest ”orice”, dar... ar putea să-și facă treaba! Eventual să ne mai întoarcem privirea și spre Dumnezeu...

Îmi pare rău.

Văzusem într-un film, o replică ceva de genul ”Nu ți-ar plăcea câteodată să poți să ștergi ce ai spus, pe măsură ce îți ies cuvintele pe gură?”
Mie mi-ar plăcea, fiindcă... întotdeauna cuvintele dor cel mai rău. Împung ca și zeci de cuțite.
Și oricât ai încerca, orice ai face... nu vei putea lua înapoi acele cuvinte, iar alea rămân imprimate în sufletul celui care le-ai spus.

Dar totuși e ciudat... Dacă îi spui unui om de 1000 de ori că îl iubești și într-un moment de... nebunie, ca altfel nu o pot numi, îi spui că îl urăști, el va uita cele 1000 de ”te iubesc” și se va concentra doar pe celelalte cuvinte.

Îmi pare rău... sincer...


poza

Responsabilitate.

RES-PON-SA-BI-LI-TA-TE


Mie mi se pare un cuvânt extrem de lung, cu o încărcătură emoțională puternică.
Consider că pentru a-ți asuma responsabilitatea ai nevoie în primul rând de mult curaj, fiindcă... nu oricine este capabil să-și asume ceva, orice. De la a avea grijă de un cățel, până la a recunoaște că ai greșit, ai nevoie de curaj, ai nevoie să fii responsabil.
Și într-adevăr, pentru mine cel mai greu lucru este să recunosc că am greșit. Prefer să învârt, să ocolesc subiectul, să stau în cap, orice doar să nu-mi asum greșeala. Și când o fac, tot orgoliul care s-a adunat claie peste grămadă în sufletul meu se prăbușește și abia atunci simt cu adevărat că pot să respir.
Dar cel mai groaznic este când găsim alți vinovați, oricine este un candidat perfect pentru a arunca vina asupra lui și ne complicăm inutil existența, doar fiindcă suntem lași, doar pentru că ne este frică de consecințe.
Am 20 de ani (despre asta voi scrie data viitoare), am toată viața înainte. Nu mai sunt copil, nu mai sunt adolescentă cu fluturi în stomac, așa că, oricât ar fi de lung și de greu acest cuvânt, trebuie să-l învăț. Este timpul.
De ce este atât de greu să admitem că ne-am înșelat, să lăsăm de la noi și să dăm dreptate altora? Probabil fiindcă marea majoritate vrem sa părem mult mai buni și să arătam că suntem mult mai sus decât suntem de fapt...

Sursa pozei

Poza pe care am pus-o se numește ”The responsability burden”. Trageți voi concluzia...

M-am pierdut.

Mă pierd pe străzi...
O bucată de suflet aici, o bucată dincolo și mă trezesc că am buzunarele goale. Apoi amintirile... Vaaai, câte amintiri căzute prin găurile de canal... și așa am pierdut ziua de ieri, sau cărțile citite vara trecută, ba chiar și chipul mamei. L-am căutat o oră și jumătate prin pietrișul din fața unui bloc.
Ieri așteptam în stație, cu un prieten, iar autobuzele veneau unul după altul, fiecare oprea, își deschidea ușile, le auzeam, însă nu le vedeam.
-Uite, acesta e autobuzul tău... Și ăsta, și ăsta! De ce nu te urci?
Ascultându-l, am realizat că nu știu cine e. Nu-i recunoșteam chipul, vocea, privirea... și am realizat că m-am pierdut undeva printre scaunele cartonate din L'Atelier.

poza

”Răzbună-te pe hârtie”

”Răzbună-te pe hârtie”, așa mi s-a spus... Să-mi las toți nervii, toate tristețile, toate sentimentele negative pe foi de hârtie. Dar când singurul lucru care îmi vine să-l fac este să țip, îmi este prea greu să îmblânzesc cuvinte...

Lansare candidați USL

Vineri, 9 noiembrie 2012, în prima zi a campaniei electorale, USL și-a lansat candidații pentru colegiile 8, 9, 10 deputați și colegiu 4 Senat.

Lansarea a avut loc la Casa de Cultură a orașului Huedin, în prezența distinsului Președinte a Consiliului Județean Cluj, Horea Uioreanu, care nedorind cumva să iasă din tiparul USL de promovare a nepotismului, își susține soția ca și candidat pentru colegiul 9.

Discursurile au fost lipsite de substanță, aceleași acuzații cu care suntem obișnuiți de 20 de ani cu ”greaua moștenire”, aceleași promisiuni fără acoperire în realitate, aceeași ofertă superficială și, în rest, niciun pic de sclipire.

Au avut loc spectacolele de rigoare, pentru a atrage susținători, fiind invitate trei formații de muzică populară dintre care una cu copii, iar, costurile, în mod surpinzător au fost neevidențiate.

Finalul, desigur a fost în stilul promovat de Marian Vanghelie, un mare festin. Cu mic și cu mare s-au desplasat la o unitate alimentară obscură din localitate, pentru a servi mititei și bere.

Ulterior, pe surse, persoanele de vârsta a treia nu mai conteneau cu laudele la adresa mâncării care, calitativ a fost îndoielnică, iar cantitativ, nesatisfăcătoare.

Concluzia? Roata tot roată merge, primești ceea ce oferi, iar probabil USL-ul va primi voturile în funcție de cât de pline au fost burțile susținătorilor.

poza

Studentul Ardelean din spatele monitorului

            Prin Cluj circulă de ceva timp o veste. Ce fel de veste? Studentul Ardelean dă un party! Unde? În Gambrinus. Când? Joi, 8 noiembrie, începând cu orele 22:00 (am auzit că nu trebuie să întârziem niciun minut, desigur, pentru a nu pierde surprizele și premiile). Iar intrarea e doar 5 lei!

            Ei bine, probabil nu am zis nimic nou, dar eu, fiind mai curioasă din fire, am vrut să aflu mai multe așa că, am reușit să obțin câteva detalii din viața Studentului Ardelean. Ca să mă fac înțeleasă, Studentul Ardelean nu este un singur om, ci este o întreagă echipă formată din creatorul site-ului, din prietenii săi, din oamenii de pe stradă și toți cititorii. Este o echipă formată din aproximativ 54 000 de oameni, fiecare cu personalitatea sa, cu visele sale, dar care au în comun acest... mod de viață!

            ”Nu vreau să mă promovez ca un șmecher care are un blog. De fapt, e o colecție de glume, dume și povești adunate de la alții, în care mă regăsesc atât eu, cât și cei care citesc site-ul, cititori din toată România, dar și din Italia, Spania, Marea Britanie”, îmi spune omul care a pus baza acestei echipe.

            Cu puțin scepticism (eh... cine ar avea încredere într-un student la jurnalism în anul I?!), dar cu multă bunăvoință, îmi răspunde la întrebările poate puțin prea curioase. Ideea i-a venit după doi ani în care și-a petrecut timpul pe tot felul de rețele de socializare (facebook, twitter, 9gag) și a aflat ce înseamnă informația virală. Deși nu a făcut niciun fel de promovare, site-ul a devenit într-un timp extrem de scurt, foarte popular.

            Când s-a ajuns la impresionantul număr de 50.000 de like-uri, prietenul nostru a hotărât că e timpul să abordeze o nouă politică. Ideea nu mai era de a crește, ci de a răsplăti fanii, prin bilete la diverse concerte și festivaluri, beri moca, vouchere și se va continua în acest ritm, până la sfârșitul anului.

            Nu voi spune numele creatorului site-ului, din motive de intimitate, dar doresc să spun că el este foarte atașat și crede cu adevărat în acest mod de viață. <<Ardelean nu înseamnă să folosești regionalisme sau interjecții precum ”ioi” sau ”no”, ci să te regăsești în stilul de viață. De asemenea, student, înseamnă să trăiești cât mai ieftin și cât mai bine... să te poți distra!>>.

            Îmi explică mie, cum a încercat să explice multor persoane, care pur și simplu nu îl înțeleg, că el NU câștigă niciun ban din acest site. De asemenea, mulți fani nu înțeleg de ce a ales Clujul, iar explicația este simplă: experiența sa de student, s-a format aici, în Cluj.

            Din păcate, oricât am insistat, nu a vrut să divulge niciuna dintre surprizele ce ne vor aștepta, îndată ce intrăm în Gambrinus. ”Vei vedea” a fost singurul răspuns. Totuși, mi-a spus de ce a ales acest local: ”Fiindcă sunt cei mai deschiși la tot felul de evenimente și la orice gen de public!”.

            Ei bine, cam asta se află în spatele ”Studentului Ardelean”, o poveste, o echipă, mult râs și voie bună.

            Ne vedem joi la party!

Să mergem cu autobuzul

M-am mutat la Cluj, în cămin. Și... toate bune și frumoase, facultatea aproape, deci merg pe jos. Daaar, mai am de mers în diverse locuri unde nu pot ajunge decât cu autobuzul/troleul (mă cam depășesc denumirile astea)... în fine, pe scurt, cu RATUC-ul. Numărul 25 e ”preferatul” meu cum s-ar spune. Așa că voi scrie aici câteva reguli ce trebuie respectate dacă vrei să călătorești cu 25-ul.
1. Înainte să mergi în stație te încarci cu multă răbdare, fiindcă, ăsta a nost vine ori în 5 minute, ori în 45.
2. Dacă ești fan al parfumurilor, aici vei găsi cele mai diverse arome, de la Channel Coco până la transpirație cu ceapă sau brânză veche.
3. Trebuie să fii înțelegător cu bătrânii care, deși sunt locuri libere, vor aștepta lângă tine și vor privi insistent până le cedezi locul. Desigur, dacă ești orgolios și posesiv și nu vrei să îți dai locul, vor începe să te facă ”prost-crescut” (în cel mai fericit caz) sau eventual vor zice ceva de organele genitale ale maicătii.
4. Dacă ai ghinionul să fie aglomerat autobuzul și tu să fii chiar lângă ușă, va trebui să te dai jos la fiecare stație pentru a putea coborî și ceilalți, iar ei îți vor mulțumi (”Dă-te-n gâtu mătii mai încolo să pot și eu să cobor”)
5. No, asta îi partea mea preferatăăă. Dacă ești fan Free Hugs, aici te vei simți în largul tău cu siguranță, nicăieri nu găsești așa multă iubire ca și în autobuz.
6. Să nu uit să menționez că de multe ori te vei simți ca în telenovele (”Da ți-am zis să-mi dai 7 lei, că mi-am luat țigări și nu mai am. Da ți-am zis că întârziu! Da mă doare-n fund de iubirea ta, dacă nici 7 lei nu poți să-mi dai. Ce-ai zis? Nu mă aștepți în stație? Lasă că mă duc și mă f*t pentru 7 lei și tot ție o să îți pară rău”)

Așa ca o concluzie, recomand 25-ul cu toată căldura. Have fun!

Guest Post - "Peste Tot"

Acesta va fi un post foarte diferit față de ceea ce se găsește pe aici de obicei, dar mie mi-a plăcut mult. Este un guest post, deoarece articolul nu este scris de mine, ci de un prieten de-al meu, care însă a dorit să rămână anonim. Ei bine, fără alte detalii, spor la citit și distracție plăcută!

            Cauți pe cineva? Nu-i problemă! Dublu-clik pe Opera/Mozilla/Chrome, www.facebook.com. Scrool un pic în jos, citim 2-3 rânduri, vedem noile

 realizari ale prietenilor noștri, ne propunem ca de mâine să începem în forță... același lucru care așteaptă să fie dus la bun sfârșit de un car de ani: de mâine mă duc și-mi iau restanțele alea din o mie nouă sute toamna la materiile alea care nici măcar nu mai știu cum se numesc. Da! Asta o să fac, imediat după ce mai dau un scrool, că am auzit că vecina și-a luat mobilă nouă, și a pus ceva poze cu ea pe wall. Cred că a intrat în cadru din greșeală, altfel nu-mi explic cum de e în boxeri și sutien. Fap-fap. 

Revenind, ai terminat de completat check-listul. Îți amintești că de fapt ai intrat să vezi unde sfântu` sunt Dorel și Maricica. Scrool scrool iar în jos.

 Până să dai de ei mai găsești încă vreo 3 ciute și 2 ciumegi care dau check in în Cuca Macăii și in pat la măăăă-ta. Și apoi apare ceva neașteptat! Maricica a dat check-in "peste tot". Ambiguu, dar foarte inteligent! Ne sugerează că e afară din casă, dar totuși nu ne arată coordonatele exacte. Hmm… exact ca în basme: "pe un tărâm îndepartaaat, fix după morții-lu-măăăăăăăă-ta și capul p**** mele...etc etc"

 Dar hei! Arată că încă 2 prieteni sunt cu ea "peste tot". Oare nu cumva...? Ba da! Au plecat să salveze tocmai pe...măăăăăăăăă-ta!

   Serios, cât de retardată să fii să crezi că merită împărtășit așa ceva cu restul oamenilor necunoscuți de pe facebook? Adică mie asta îmi sugerează doar că ai ieșit afară în fața blocului și fiind destul de proastă încât să nu poți hotărî dacă să stai în casă la căldură,  pe facebook -of cors madăfakăr-, sau să stai afară în frig, cu degetele învinețite, că doar nu-i frig degeaba, decizi să te învârți prin cartier cu un check-in semidoct din punctul de vedere al autiștilor. Adică, acum ești în față la scara B, peste 2 minute în față la "bancă". Toti au câte o "bancă" la care se întâlnesc să spargă un bulangiu sau o pungă de semințe, așa că nu întrebați ce p*** mea e și banca asta. Dacă cumva vă trece prin cap să o faceți, ar însemna că nu prea aveți viața socială, deci nici nu ieșiți afară și nu am tocmai dispoziția necesară să descriu cum arată o bancă din fața blocului. Darămite să descriu contextul socio-cultural prin care o bancă normală devine "bancă". 

Cumva oamenii aștia au nevoie de confirmarea oferită de ceilalți pentru a ieși afară. Se simt ei mai împliniți pe interior dacă pe lângă cei cu care ies, mai știu și prietenii lor imaginari că da, domnule, ei au fost afară și uite ce au făcut. Laudați și cântati, au viață socială.

            Hai cu like-ul că măcar ei nu o să fie niște eșecuri ale societății. Cu cât mai multe like-uri, cu atât mai multe ieșiri de genul, deci cu atât mai avansați în ierahia socială o să ajungă. Până o întrec pe măăăăă-ta și ajung pe locul 3, că pe primele 2 le găsești pe alea 2 bune prietene ce fac totul împreună. Ai crede că-s siameze, dar așa lipite de buci cumva, altfel nu-mi explic cum de ambele f** aceiași malâci. Prietene ce fac totul împreună.

poza

Balul Bobocilor Huedin 2012

Aseară, la Casa de Cultură a orașului Huedin, a avut loc mult-așteptatul Bal al Bobocilor, organizat de clasa a12-a E, diriginte domnul prof. Dinu Bălan. Evenimentul a fost prezentat de Ioana Toșa și Cătălin Ficuț. La concurs au participat 8 perechi, ceea ce reprezintă un număr destul de mare. Se pare că bobocii noștri sunt curajoși și ambițioși.
Concursul a debutat cu prezentarea perechilor, aceasta fiind urmată de un moment artistic susținut de incredibila voce a Cristinei Bolfa, un tânăr talent, artist pe drumul succesului, al orașului Huedin.
Proba numărul doi le-a dat ceva bătăi de cap boboceilor. Aceștia, după ce ascultau o melodie, trebuiau să ghicească titlul și interpretul. A fost dat un singur răspuns complet.
Ei bineeee, acum urmează partea mea preferatăăă. Colectivul clasei a12-a E, împreună cu dirigintele lor și cu domnul prof. Alexandru Jurcan au pus în scenă o piesă pe tema ”Comunicarea dintre profesori și elevi”. Clasica antiteză dintre profesorul clasic, rigid, comunist, tipic românesc și elevii care caută ca totul să fie modern. Astfel, profesorul ajunge să își schimbe metoda de predare, care însă nu este agreată de director. Se face aluzie la ideea de ”firmă de pază”, metodă introdusă recent la Liceul Teoretic ”O. Goga”, ca măsură de precauție, sunt hiperbolizate micile ”indecențe” ca să le spunem așa... Fete cu fuste foarte scurte, decolteuri, bluze cu vedere la buric, dansând lasciv în jurul profesorului, obișnuitele bătăi se transformă în adevărate lupte, învingătorul așteptând verditcul publicului (pe ideea Romei Antice și a luptelor din Colosseum): învinsul va fi sau nu cruțat. (Eu am votat că nu! :)) ) Per total, mi-a plăcut sceneta. Mult.
A treia probă a fost destul de dificilă pentru concurenții noștri, deoarece... se pare că... nu stau prea bine la capitolul putere de convingere. Fiecare pereche trebuia să aleagă un membru al juriului și să îi dea motive cât mai bune ca să îi acorde un maxim de punctaj.
Până ce bobocii și-au mai tras puțin sufletul, a avut loc o prezentare de modă coordonată de Ioana Pleș, fiind expuse stilurile: elegant, hip-hop, rock, uniforma, country, vintage, și army.
Nici următoarea probă nu a fost mai ușoară! Fiecare pereche a primit câte o ghicitoare, iar după ce o rezolvau, trebuiau să caute obiectele pe scenă și pe primele două rânduri.
Ultima probă, cea de dans, a fost anulată din lipsă de timp, dar ne-a încântat cu vocea ei o altă artistă talentată, Oana Tomoș, iar apoi, ca să fie și cireașa de pe tort, show-ul s-a încheiat cu un duet excepțional între Cristina Bolfa și Oana Tomoș.
Ei bine, cam asta a fost pe scurt, Balul Bobocilor, cu plusuri și minusuri, dar cu multe râsete și voie bună. Au fost și probleme tehnice și câteva greșeluțe pe ici pe colo, dar eu zic ca a fost ok. Daaar, dat fiind faptul că am încercat să fiu cât mai obiectivă, am cerut părerea unor elevi (care vor rămâne anonimi) atât despre concurs, cât și despre discotecă.

Elev 1:
La concusrs a fost frumos, mi-a placut si m-am distrat, dar la discotecă muzica nu a fost dată destul de tare. Erau doar 2 boxe în mijloc și toată lumea se înghesuia acolo, iar muzica nu a fost prea bună.

Elev 2:
Păi concursul mi s-a părut destul de ok ,probele au fost foarte dragute, doar că întreruperile alea o fost groaznice, iar discoteca o fost dezastru:)

Elev 3:
S-a văzut slaba organizare. Prima impresie proastă mi-au făcut-o prezentatorii care nu aveau pic de naturalețe în ei. Deși citeau, ă-urile și î-urile erau nelipsite. Apoi am văzut perechile, cam prea multe. Cred că o preselecție ar fi fost binevenită. Probele au fost cum au fost, bobocii s-au chinuit să dea ce-i mai bun din ei. Pauzele dintre probe, au durat mai mult decat probele în sine, devenind chiar obositoare. Momentele de "probleme tehnice" au plictisit enorm. Dar vreau totuși să acord un plusuleț lui Cătălin Ficuț care a încercat să mențină o atmosfera plăcută. Îmi pare rău pentru situația în care a fost pusă Oana Tomoș. Trecând peste toate inconvenientele, pot spune că m-am și distrat. Am înțeles că domnul Filip trebuie să aibă mai multă grijă de fetele sale! :))

Șiii, părerea unui participant:

Concursul ar fi putut avea probe mai amuzante, dar a fost ok. Era totuși mai bine dacă se încadrau în timp, ca să putem face și proba cu dansul. Iar în ceea ce privește discoteca, totul ar fi fost super dacă dj-ul nu ar fi  stricat toată treaba. Desigur, nu putem să îi învinovățim pe cei din 12 E, fiindcă nu aveau de unde să știe!

Ehhh... cam asta a fost tot. Rezultatul?
Locul 1 - Echipa formată din Sarmis Perțe și Cristina Stanciu
Locul 2 - Echipa formată din Codrin Chițău și Ioana Mădaș
Locul 3 - Echipa formată din Florin Mudure și Szikszai Timea

Felicitările de rigoare dragii mei!

E ”bini di tăt”!

Tot omul are o limită! Și cred că de a mea s-a trecut de mult!
Mă scoate din sărite cum la noi tot timpul trebuie să fie câte un trend. Pe bune. A fost vremea cu RObotzii, care a trecut (mă... măcar erau cât de cât amuzanți) și totuși încă auzi câte o glumă din aia răsuflată gen ”dulce ca o savarină”, a fostu trendu cu ”Vara nu dorm” de pe Facebook toată lumea povestea de ”Adormirea lui Connect-R și nici acum nu se termină!
Iar acum.... ACUM e în vogă Karie, Skizzo Skillz Pavel Stratan - Bini Di Tăt. Pur și simplu am obosit să văd pe net sau să aud pe stradă, sintagma ”bini di tăt” care mai are puțin și ajunge semn de punctuație!
Am ascultat și eu melodia care sincer, mi se pare un .... nu găsesc un cuvât suficient de urât ca să mă exprim, la fel ca și ”Minim doi” și alte idioțenii pe care le-am auzit în ultima vreme.
Nu avem ce face... așa-i la noi... e nevoie de un trend de care toți să abuzăm, ca să fim mai grozavi, că doar... ce naiba? Suntem oameni extraordinari, de la ăla care nu știe scrie, la ăla care scuipă la tot pasu, toată lumea dă pe afară de inteligență și trebuie să fie grozav!
Da mai continuăm mult cu efectu ăsta de turmă și cu trendurile astea idioate?

Prietenia și telefoanele.

Eu nu consider că pentru a fi cu adevărat prieteni, trebuie să suni, sa te interesezi de sănătatea celuilalt zilnic. Prietenia nu se măsoară în câte minute vorbești pe zi la telefon, sau cât de des te vezi, ci înseamnă să fii acolo pentru celălalt și printre zâmbete, dar și printre lacrimi, să ai o grămadă de amintiri extraordinare, și să fii dispus să dăruiești o îmbrățișare. Două dintre cele mai bune prietene ale mele, se afle la sute de km de mine, una la București, una la Dej și nu vorbim zilnic, dar știu că sunt acolo, la orice oră, au fost de n ori, chiar dacă doar cu sufletul și hei... în scurtul timp pe care îl petrecem împreună, ne asigurăm că avem parte de momente extraordinare!
Și... am scris postul acesta pentru cineva care mi-a reproșat că nu știu să telefonez zilnic. Și nu ți-am mai răspuns la mesaje fiindcă pur și simplu m-am saturat de toate certurile, pentru aceasta ”prietenie” sau cum vrei tu să o iubești. Nu, prietenii nu se supără din orice, și nu își trimit tot la două zile mesaje cu ”du-te dracului, lasă-mă în pace, șterge-mi numărul”. Ei se țin de mână, ca să-și transmită energie pozitivă! Credeam că asta contează, că despre asta e vorba!

poza

Și lăsăm atât de multe săruturi să moară...

Degeaba ne dăm drept oameni și alergăm după cafele, zâmbind crispat și aruncând numele Domnului în deșert.
Degeaba ne credem oameni când folosim șerpi în loc de cuvinte și lăsăm atât de multe săruturi să moară.
Degeaba ne dorim să fim oameni când am lăsat iubirea noastră să fie un zid de neputință între noi, iar eu... te visez atât de des fiindcă nu-mi doresc nimic mai mult decât să-ți îmblânzesc visele, să-ți mângâi sufletul și să-ți iubesc mâinile aspre.  Tu în schimb, nu trebuie decât să-mi umpli canalele respiratorii cu aroma ta.
Cu siguranță greșeala noastră a fost că ne-am considerat mai mult decât oameni și, încercând să ajungem la soare, aripile ne-au ars și am căzut în două lumi mult prea diferite, iar acum... ne vedem doar prin oglindă.

Valuri.

A trecut ceva timp de când nu am mai scris, fiindcă, sincer... nu am simțit nevoia. De ce? Nu știu. Viața are un mod ciudat de a ne arunca dintr-un vârtej în altul și de prea puține ori avem ape liniștite, unduite ușor de câte o briză, iar eu deja de prea mult timp nu am mai avut parte de ape netulburate. Am auzit prea mult în ultima vreme ”Ai azi-mâine douăzeci de ani, coboară cu picioarele pe pământ, găsește un drum și păstrează cursul... lasă atâta dragoste și atâtea metafore.” Dar, sincer, nu sunt pregătită... sunt încă în etapa aceea în care mă arunc dintr-o furtună în alta.
Și la ce mi-ar folosi ape liniștite când sufletul tânjește după nestatornicie? Oricum, sunt sigură că am întâlnit oamenii potriviți, care știu cum să mă tragă la mal când li se pare că am înotat prea departe.

poza

Supleantul

de Petru Popescu

Ca să fii un bun scriitor, trebuie să fii obsedat de cuvinte, să trăiești în două lumi paralele, să fii realist și visător în același timp, dar trebuie și să te lupți cu aceste cuvinte, să le prinzi, să le legi, să le așezi pe foaie, cu grijă să nu scape.
Acest roman ilustrează foarte bine condiția scriitorului în perioada comunistă, într-o Românie nesigură, în care toți visau la libertate. Personajul principal se află în aceași situație, dorește libertatea de a scrie ce vrea în țara lui, în limba sa natală.
Ajunge să aibă o legătură amoroasă cu Zoia Ceaușescu, însă... această legătură îi va aduce sau nu libertatea după care tânjește?
Un roman palpitant, surpinzător, care are ”puțin din toate”, prin care Petru Popescu îți rămâne în suflet și în minte un scriitor extraordinar, care a reușit să îmblânzească aceste cuvinte...

O recomand cu toată căldura!!!

Nota la mate.

Am tot povestit în stânga și în dreapta ce mi s-a întâmplat mie în ultima zi de școală și abia acum mi-a venit ideea să postez și aici. Am fost la liceu să trecem mediile în carnet, apoi la o cafeluță, așa, fiindcă ne respectăm, șiiii... pe când mergeam cu o prietenă acasă (eram prin centru) aud ceva neobișnuit... Când mă uit înspre șosea, un pui mic, alb, fugise sub un tir. Mi-am pus mâna la ochi, fiindcă am fost sigură că s-a făcut una cu asfaltul, dar reușise să scape.
Neștiind ce să fac, am început să dau din mâini și să țip ”puiuuu, puiuuuu!!!!”, oprind astfel toată circulația. Un copil care era pe cealaltă parte a străzii, a luat puiul și mi l-a adus. Sărăcuțu.. tremura tot... probabil cineva cumpărase mai mulți de la piață și îi pierduse pe drum.
M-am întâlnit cu profu de teatru, care mi-a zis că doar mie mi se putea întâmpla așa ceva, iar eu am luat-o ca pe un semn șiii, cum mi-a zis un prieten ”l-am folosit ca la ruletă.” I-am zis puiului: ”tu ești nota mea la bac la mate. Dacă îl pic, te bag în supă, dacă nu, te păstrez, te iubesc și vom fi prieteni.” Ei bine, rezultatul? Vedeți

în poză. Pe pui, care de fapt e puicuță o cheamă ”nota la mate”, iar eu îi zic prescurtat ”Mate”. :) Și e al naibii de drăguță!! ;x

E greu să te convingi că nu-ți mai pasă de o persoană pe care cândva ai iubit-o din tot sufletul...

18 ani?!

Aud mulţi care spun: "Lasă că fac eu 18 ani, şi fac ce vreau!". Exact aşa gândeam şi eu pe la 15 ani când ai mei nu vroiau să mă lase mai mult de ora 22 în oraş. Prima dată când am fost la discotecă a fost când aveam 16 ani, în clasa aIX-a, la balul bobocilor. Şi văd acum copii de 12-13 ani cu paharul de vodkă la mână prin cluburi... Şi ei abia aşteaptă să împlinească 18 ani să poată face ce vor.
Ei bine, când am devenit majoră, am realizat că... nu-i totul atât de roz în lumea adulţilor şi că sunt mai multe aşteptări, mai multe probleme....  Nu, nu faci ce vrei după ce devii major. Faci ce vrei până acolo, fiindcă eşti copil şi ţi se iartă totul tocmai din acest motiv...
Şi eu nu fac ce vreau, la aproape 20 de ani, fiindcă atâta timp cât stau în casa părinţilor mei şi trăiesc din banii lor, fac cum spun ei. Fiindcă altfel, sunt majoră, de aici încolo mă pot descurca şi singură. :)

poza

Ziduri de orgoliu.

Anul trecut prin aprilie mi-am dezbrăcat sufletul de aproape tot orgoliul în care era înfofolit, fiindcă am iubit prea mult pe cineva. Apoi, m-am urât pentru asta, fiindcă am uitat să spun nu, am uitat să îmi apăr sentimentele și așa destul de zdruncinate de atâtea uragane.
Dar ieri, mi-am dat seama că orgoliul provoacă uneori atât de multă suferință inutilă... pentru ce? Pentru un zid idiot pe care m-am chinuit prea mult să-l trec sau chiar să-l dărâm, doar ca să mă trezesc că orgoliul l-a construit înapoi peste noapte, iar eu am ajuns de unde am plecat. Dar să știi că nu-mi pasă. Am destulă ambiție să îl dărâm iar și iar, până ce cărămizile vor fi atât de sfărmate încât nu vor mai putea forma un întreg, pentru simplul fapt că te pricepi atât de bine să mă faci fericită.

poza

Alte inimi tatuate.

Firele de păr de pe mâna stângă m-au avertizat că a venit timpul să îmi smulg iar inimile tatuate... Nu mai este spațiu să iubesc pe altcineva... E nevoie să fac loc pentru alte suflete care să-l tortureze pe al meu. E un fel de regulă nescrisă. Îmi smulg inimile, ca să și le poată tatua alții pe ale lor, să doară iar și iar, până cerul se va sfârși...
Azi am început să smulg una, ușor, fiindcă e ca și cum ai trage o sută de bandaje în același timp, milimetru, cu milimetru, iar inimile astea blestemate nu așteaptă nici măcar să se cicatrizeze rana, ci pur și simplu se așează pe firele de sânge ce încearcă să-și croiască drum spre suprafață.

poza

Să gândim în afara cutiei.

Cred că asta este cea mai gravă problemă a omenirii, din acest motiv se pornesc atâtea războaie și există atât de multă ură: nu știm să acceptăm alte păreri, alte viziuni. Cel puțin la noi în România, deoarece
comunismul/sistemul ne-a bagat în cap că în orice situație există o singură soluție corectă. Și cum spune profesorul meu de istorie, ”comunismul încă este în noi”. Suntem învățați să privim doar înainte, noi știm că iarba-i verde și după asta ne ghidăm, iar când apare cineva care zice, ”pentru mine, iarba e albastră”, ni se activează toți senzorii și intrăm în modul ”autoconservare”, ne simțim atacați. ”cum frate, dacă eu văd că iarba e verde?”.
Trebuie să ne gândim că dacă nu ar exista oameni pentru care iarba e albastră, nu ar exista pictori sau scriitori excepționali. Asta înseamnă să gândești în afara cutiei, să accepți că lucrurile pot fi văzute altfel. :)

Cred că un exemplu bun în treaba asta, ar fi un banc pe care mi l-a spus cineva pe tren:

 Vestit pentru înţelepciunea sa, acesta este pus în situaţia de a împărţi dreptatea între doi împricinaţi. Îl ascultă cu atenţie pe primul şi spune: „Ai dreptate". Îl ascultă şi pe cel de-al doilea, iar răspunsul este identic: „Şi tu ai dreptate". Aflat de faţă, Iţic îl întreabă, nedumerit, pe rabin: „Păi, cum vine asta, Rabi? Nu se poate să aibă amândoi dreptate!".Iar rabinul cel înţelept îi răspunde: „Şi tu ai dreptate!"


poza

Perle de asentimenți și de caracteri.

Mi se pare că nu am mai scris de mult nimic de pretenii mei ăștia de la teatru pe care îi iubesc mult, mult... Și fiindcă am găsit niște perle prin telefon, m-am gândit să le scriu aici, să le împart cu toată lumea!

Amalia: el îi mare salilist.
Noi: ce?
Amalia: din ăla de face sală.

Cătă: te-ai beșit, ftte!!
Raul: Dapi la cum pute in trenu asta, poti spune ca de fapt am dat cu airwick

Ralu: și profu și Călin, Picu, Ileș, Cătă și Bobo..
Bia: și profu
Ale: da profu deja îi la pătrat!

anonim: eu încep să umblu când mă-mbăt.

Bia: am fost cam la toate zilele de naștere a lui Mihai.
Cătă: da cine te crezi, Bobo?

Bobo: cum doarme Alexandra cu gura deschisă, zici că-i la dentist.
Morea: da un pic dacă i-ar fi mai deschisă am putea juca bibă.

Picu: stai că vine asta. Cozeeetee!! draga mea Cozetee, hai să te spariu!!

Picu: nu-i mâna ta peee...
Ralu: siiigur, a mea!
Picu: înseamnă că-i a mea.

Bia: dacă și Filip o zis...
Adriana: dă-l încolo pe Filip. Ce? Eu cred în Filip? Cred în mine!
(*notă pentru cunoscători: asta-i faza când încercam să o prostim pe Adriana că trecem prin Australia în drum spre casă)

Bia: unde mi burta?
Clau: la mine la picioare...

Alex: am uns cu sabdie ceie almette pă sărățele.

Ani de liceu part2.

Ziceam în postul anterior că voi scrie și despre proful de fizică. Cred că dintre toți, acesta mi-a displăcut cel mai mult. Mă plictiseau îngrozitor orele lui, dar și el ca persoană fiindcă avea un stil ciudat. Chiar dacă povestea ceva extrem de interesant, tot te plictiseai în așa hal încât te enervai, vroiai să ucizi pe cineva!
Vorbea rar, și făcea niște desene minuțioase pe care se aștepta să le faci la perfecție, iar când îl deranjai, stătea câte 5 minute și se uita fix la tine, până vroiai să dispari (eu îmi făcusem obiceiul să mă holbez înapoi.). În vremurile bune când aveam bretonul mai lunguț așa și într-o parte, îmi puneam cartea în față, lăsam capul în jos și dormeeaaam, toată ora de fizică, nu avea nimeni treabă cu mine.
Apoi am ajuns în clasa a12-a, în prima bancă, în stânga catedrei. Stăteam atât de aproape de omul ăla, încât aveam impresia că mai are un pic și se pune la mine în brațe. Ok, și eu ca fată deșteaptă ce sunt, m-am gândit în felul următor: nu știu fizică, sunt paralelă, așa că voi fi cuminte, voi fi atentă și poate-poate mă lasă în pace și mă trece și clasa. Da de unde! Încontinuu mă stresa cu tot felul de întrebări, la care nu aveam alt răspuns în afară de ”nu știu”. Colegii ziceau că el crede că sunt obraznică, dar eu îi făceam o favoare. De ce să pierd și timpul meu și al lui cu o grămadă de ”ăăă-uri”?
În fiecare oră ne dădea câte o problemă și apoi se plimba printre bănci, așteptând ca cineva să o facă. Ce-i drept, toată lumea făcea, dar niciunul bine. Așa că eu scriam datele problemei, puneam creionul pe bancă și așteptam, lucru care la profu i se părea extrem de dubios. El pur și simplu nu putea să înțeleagă că nu știu. ”Cum să știi dacă nu încerci?” era întrebarea lui obișnuită. Păi omule bune, dacă nu știam nici măcar să scriu calumea ce mi se dă și ce mi se cere, de unde sa știu cum se rezolvă?
Pentru el cine nu știe fizică este nul, nu are rost să trăiască pe fața pământului, sunt oameni de umplutură. Eu eram/sunt un om de umplutură. Noi eram inculți fiindcă ne uitam la fotbal și ronțăiam semințe. Noi nu am auzit în viața noastră de Mozart, de Bach, de Vivaldi. Noi știm doar Salam, Pește și alte alimente.
Bine bă, că ești tu deștept și mergi doar la operă și te uiți doar pe Discovery la tv.
Știu că într-o oră m-am enervat pe el și l-am contrazis. Ne povestea despre doi tipi, cei mai mari fizicieni din lume, unu de origine x, altu de origine y, care s-au întâlnit și au vorbit în nu-știu ce limbă. Lui i se părea un lucru incredibil că oamenii ăia sunt fizicieni și știu vorbi și o limbă străină. Eu sunt manichiuristă și știu engleză și puțină franceză. Mare lucru. Și i-am spus frumos că există destui oameni de genu ăsta, că nu ești geniu doar dacă știi fizică și că poți fi bun la orice și să excelezi în orice domeniu dacă îți place cu adevărat ce faci. Până seara am primit vreo 5 telefoane cu felicitări că i-am închis gura. A2-a zi, când a venit la oră, primul lucru pe care l-a făcut, a fost să încerce să îmi dea o replică. Păcat că nu i-a ieșit... sărăcuțul... probabil că si-a bătut căpșorul toată noaptea pentru faza asta.

În altă ordine de idei era un om dubios, cu idei dubioase și expresii și mai dubioase.

”La ce lecție suntem? Crocodilul?”
”Cum e viteza? Albastră.”
”De ce avem nevoie de copaci, de apă, de aer?”

Am uitat să specific că tot timpul, dar TOT TIMPUL ne ținea în pauză!!


poza

Ani de liceu.

Citisem pe blogul lui Emil Călinescu un guest post, scris de Andrei Cristea (ma gândesc că nu îi deranjează pe băieți puțină reclamă) despre anii de liceu. Și mă gândeam că pentru mine anii de liceu au reprezentat o perioadă groaznică! Știți filmele alea cu american teenagers, care sunt terorizați de viața de liceu? Mă refer la ăia care nu-s majorete și nici sportivi. Ei bine, în situația asta am fost și eu. Mai în glumă, mai în serios, ai mei m-au trimis la mate-info. Sincer, nu pot spune că îmi pare rău ca am terminat acest profil, îmi pare mai mult rău că am fost într-un stres continuu timp de 4 ani de zile. Să încep cu începutul: dirigintele. Profesor de mate, sever, cu idei învechite, pe la 50 de ani, mic, cărunt și cu mustață. Este genul de om căruia îi place să își bage nasul peste tot: unde mergi?, de unde vii? cât stai? cu cine? ce treabă ai acolo? Și Doamne ferește să te vadă seara în oraș sau să știe că ai fost la ceva petrecere în weekend, că automat erai scos la tabla și storcea toată vlaga din tine. Țin minte că prin clasa a9-a, îmi agățasem și eu un tip cu care ieșeam aproape în fiecare seara în oraș și dirigu ne vedea aproape de fiecare dată și mă asculta, fiindcă el mergea pe ideea că dacă am timp să pierd vremea, înseamnă că știu foarte bine. Totuși, ținând cont de faptul că eu și matematica nu am fost prietene niciodată...eh, vă imaginați ce ieșea.
Tot așa, într-o zi de piața, m-am dus să mă învoiesc de la o oră, să îmi cumpăr și eu una alta.
-Ce vrei să îți cumperi, Tămaș?
-Aaa, păii.. știți, una alta...
-Ce anume?
-Apii, văd eu.
-Dacă nu îmi spui exact ce, nu te las.
-Aș cam vrea să îmi iau..ăăă... un sutien.
-Aha... hmmm... ce culoare?

Ceva în genu era dirigu... și mai avea o vorbă, fiindcă eu mereu căscam la ore: Tămaș, ai grijă că o să-ți rupi maxilaru.

Aș dori să scriu și despre profu de fizică și profa de chimie, dar despre ei data viitoare, ca să nu mă lungesc prea mult cu vorba. Totuși mai scriu câteva ”perle” de-a lu dirigu.

”Eu cred că ați venit la școală doar cu trupu, celelalte le-ați lăsat pe undeva.”
”Bogdan are un scris de parcă scrie cu mâna în ghips.”
”Tre să va duc la biserică să vă afum cu tămâie că așa ceva nu am mai văzut.
”Ati uitat tot, ca și cum ați fi o găleată spartă sau un sac fără fund.”

Nu mai vreau să visez.

M-am trezit terifiată de demonii ce îmi dau târcoale viselor, căci m-au făcut să alerg, să mă ascund, de teamă să nu-mi prindă sufletul. Îi cerșeam disperată ajutorul mamei, care mă privea neputincioasă , cum a facut-o de atâtea ori când m-am trezit țipând. La geam se auzeau zgomote, așa că l-am deschis și am țipat către femeia din vis: ”pleacă! nu vezi că-mi sperii copilul?” Ce copil? Acela care am fost și care cred uneori că sunt? De ce l-ar speria? Nu făcea decât să culeagă iarbă din fața casei...
Poate acea femeie voi fi eu peste 20 de ani, încercând să-mi culeg visele care nu le-am putut îndeplini, umplându-mi șorțul cu cioburi. Purta un șorț albastru, ca cel al bunicii, puțin pătat de ulei și cu o mică ruptură chiar lângă buzunar.
Nu vreau să mă mai trezesc dintr-un vis în altul... Nu vreau să-mi mai fie frică de vise, fiindcă-mi fură nopțile și-mi instalează prea multe temeri în suflet.

Poza

Când ne împodobim inimile?

"Dar dacă vii oricând, nu voi ști niciodată la ce oră să îmi împodobesc inima...”

Micul Prinț

Antoine de Saint-Exupery

Am spus de nenumărate ori că ”Micul Prinț” e răspunsul la toate întrebările... Așa sunt oamenii... ies și intră în viața noastră ori de câte ori au chef, până ajungem să nu știm ce să mai credem... Dar dacă ne-ar iubi suficient încât să fie o prezență constantă în viața noastră, am ști când trebuie să ne împodobim inima. Ce împlinire poate să aibă o persoană, când, de câte ori revine, noi avem inima goală?

poza

Echilibru.

Am un talent nemaipomenit de a mă băga în situații incredibile care îmi aduc fericire, dar îmi provoacă suferință în același timp... Din câte îmi dau seama, este singurul echilibru la care pot ajunge...

Frig?!

Nu-mi plac serile astea de vară când mă întorc dârdâind acasă. E frig, dar ne descurcăm. Sper iar la călduri infernale, că doar e vară! E timp pentru haine groase la iarnă!

Gânduri de Bucureşti p2.

Omul sfinţeşte locul. Întotdeauna! Probabil de asta, dintre toate oraşele din lume (şi am văzut destule la viaţa mea), Bucureştiul este printre preferatele mele. Fiindcă aici cunosc oameni extraordinari, prieteni grozavi care, deşi sunt la 500 de km, îi simt mereu alături de mine.
De data aceasta, sunt mândră să spun că am mai adăugat câteva persoane grozave la listă. Printre acestea se află şi Gabi, blogger ca mine, la care eu ţin foarte mult şi care nu a făcut decât să îmi confirme că e omul ieşit din comun de extraordinar, pe care îl crezusem de la început.
Este ciudată viaţa asta... "Micul prinţ" spunea că "îmblânzitul", ceea ce înseamnă "a creea legături", este un obicei de mult uitat... însă tind să cred că de data aceasta nu avea dreptate. Fiindcă în ultimul timp, am fost înconjurată doar de persoane minunate, cu care, cred eu, am creat cele mai strânse legături. :)

Ganduri de Bucuresti.

De cate ori vin la Bucuresti nu pot sa nu ma gandesc la personajele din cartile mele preferate, a caror viata se desfasoara avand in fundal perioada aceea agitata, inainte de criza anilor `30. Dragoste dusa pana la limita nebuniei, ganduri de sinucidere, prietenii extraordinare, scrisori pline de pasiune... Totusi e destul de mare contrastul dintre apartamentul micut al Dianei ("Panza de paianjen"), cu bucatarioara mica si rafturile pline de carti, si apartamentul imens al prieteniei mele Ana, in care am onoarea sa fiu cazata.
Din pacate in aer nu se simte niciun pic de dragoste, doar o caldura insuportabila. In schimb, noptile sunt pline de prietenie, de discutii sincere, imbratisari si pupici, iar in acest fel aerul fierbinte mai lasa loc pentru o usoara briza de racoare.
De asemenea, noptile au gust de gin tonic si de plimbari cu masina cu muzica la maxim, iar strazile pavate retin urmele pasilor nostri.

Poza

Dragule,

Nu am mai vorbit de aproape o lună, dar m-am obișnuit să nu te mai caut, deși de multe ori gândurile îmi aleargă spre tine... Azi însă, am recitit mesajele care mi le-ai trimis în primăvara lui 2011. Le-am păstrat toate, deși mi-ai spus să le șterg.. Nu m-a lăsat inima.

Și... în mesajele alea erau zeci de ”te iubesc-uri” și zeci de promisiuni, toate începând cu ”mă voi întoarce”. Știu că îmi citești blogul când ai timp și știu și că nu o să îți placă postul acesta, dar simțeam nevoie să îți scriu o scrisoare...

Să știi că te-am iertat... de fapt, nici nu știu dacă am fost vreodată supărată. Nu îmi pasă de promisiuni, fiindcă în acea perioadă ai imprimat o căldură în sufletul meu, care îmi va ajunge ani și ani. Cât timp voi ști că trăiești, că ești acolo undeva, nu mă voi simți singură. Și să mai știi că mi-ai pus stăpânire pe o bucățică de suflet, unde ai înghesuit toată iubirea noastră care s-a zbătut și s-a agitat, dar acum e bine, s-a liniștit, stă cuminte și privește cum evoluez, cum îmi trăiesc viața.

Nu am nici cea mai mică idee ce simți tu pentru mine în acest moment. Nici măcar nu știu cu siguranță dacă m-ai iubit vreodată cu adevarat, dar prefer să fiu optimistă, prefer să mă gândesc la minunea care a ținut 3 zile și prefer să cred că pentru tine eram cea mai frumoasă ființă din lume, pentru cum mă legam la șireturi.

Îmi pare rău dacă... nu, nu îmi pare rău. Sper că această scrisoare să îți fi ridicat puțin părul pe mână!

Cu mult, mult drag,

Bia. :)

Frânturi de frumusețe.

Tu ai o frumusețe aparte, ce nu o găsești printre ridurile provocate de zâmbete, ci în ochii care încearcă din răsputeri să își ascundă eul. Însă eu am văzut frânturi din frumusețea ta într-o zi când săruturile mele alergau în neștire spre vena carotidă ce își arăta formele de sub pielea gâtului tău neted.

Degetele tale te dau de gol de câte ori îmi caută pielea fină și aleargă ușor peste semnele care le-a imprimat soarele pe spatele meu.

Până și ochii tăi plini de orgoliu îmi caută de multe ori ochii, iar când privirile noastre se intersectează, lumea pare a-și ține răsuflarea.

poza

Referendum!

Încep prin a preciza că nu accept comentarii grosolane și idioate și nu doresc să iasă scandal pe aici.

Eu, duminica, 29.07.2012, voi vota NU la referendum, fiindcă EU sunt alături de președintele NOSTRU!!

Fiindcă eu consider că dacă l-am demite pe președintele pe care noi l-am ales ( de 2 ori încă) nu am face decât să dăm dovadă de lipsă de integritate.

Noi l-am ales, să mergem cu el până la capăt!

Atât am avut de zis. :)

How to make up with someone, or with your ex

How to Make Up with Your Partner After a Fight

Every relationship is different, but most couples have fights. Partners that stay together for the long haul usually figure out a way to make up and move on. If you don't want to pretend the fight never happened and just wait for the tension to blow over, then learn how to make up in an open and healthy way.

How to make money easy.

How to Make Money by click here

The secret to making money isn't working at a high-paying job, it’s finding creative solutions to people’s problems, and it doesn't take a fancy degree to do that. To get your creative juices flowing, check out these common and not-so-common ways of lining your pockets. Below that, you’ll also find more general financial advice as well as some money-making ideas for kids.

Prietenie.

Am fost timp de o săptămână la Dej, la prietena mea Gabi... iar în această săptămână am învățat că există oameni extraordinari, cu care poți împărtăși orice și de care te atașezi încă din clipa în care i-ai cunoscut.

Astfel de oameni sunt Gabi, Mihai, Vlad și Andrei, alături de care am petrecut câteva zile incredibile în Dej.

Mulțumesc Gabi că îmi ești una dintre cele mai bune prietene, că nu mă înjuri când te sun și te trezesc, că mă lași să te țin noaptea în somn, că povestim până nu ne mai putem ține ochii deschiși, că râdem aproape tot timpul când suntem împreună, că m-ai primit la tine în casă, că ai venit în oraș chiar dacă îți era rău și multe, MULTE altele. Pentru toate te iubesc enorm!

Mulțumesc Mihai că mă faci să râd, că deși ai momente când ești cel mai nesimțit om, ești de fapt o persoană grozavă, că mi-ai arătat desenele, că te-am stresat cu pupicii pe umăr, că ne-am făcut cele mai drăguțe poze din lume, că m-ai așteptat juma de oră ca să povestim două minute șiii, destul că după aia numa te înveți :-w

Mulțumesc Vlad că ești săgetător ca și mine și îmi știi toate reacțiile, pentru dansul din mijlocul străzii, pentru bancuri, pentru zâmbete, pentru că ai vorbit cu mine prin mesaje cât era Gabi la condus, chiar dacă nu ne cunoșteam, pentru că ai un râs foarte colorat, etc etc.

Mulțumesc Andrei că ne-ai încântat, că am dansat la majorat, că am avut discuțiile noastre interesante, că mi-ai citit cartea chiar dacă nu îți place să citești, că ai o voce grozavă, că avem amandoi probleme cu orgoliul, că mi-ai promis că faci cinste, numa să vin la Dej, etc

Și mulțumesc tuturor că am avut onoarea să vă cunosc!

Astfel, petrecând aceste zile cu ei, am început să mă gândesc cât de mult timp pierd, consumându-mă aiurea pentru niște oameni de nimic care mă bârfesc, se prefac, îmi fac rău... Și de ce îmi pierd timpul cu ei când am prieteni extraordinari? Nu, domnule, gata... De acum înainte nu mai întorc obrazul de 732632 de ori, nu mă mai agit, nu mai plâng pentru niște oameni care nu merită. Am hotărât, ședința a luat sfârșit!! :-w

După cum ziceam.

Ploaia asta chiar nicio veste bună nu a adus. Nu mi-a spălat păcatele, vântul însă mi-a îndepărtat doi oameni extrem de dragi mie...

În final tot varianta cea mai rea a fost.

poza

Aiurea.

Cred că mai mult decât orice, vara asta este sinonim cu cuvântul ”schimbare”. Ajungem într-un punct în care până și dragostea miroase a vechi, deși aceasta ar trebui sa fie singurul lucru care nu ar trebui să se uzeze. Îmi cer scuze pentru repetiție.

Totuși... aceste schimbări, m-au scos din comoditatea în care mă așezasem, așa că sufăr de insomnie. Mă gândeam să văd cât aș rezista fără să dorm, deși, la cum mă cunosc, peste cel puțin 12 ore voi dormi buștean. Cred că nu sunt prea ambițioasă... Și pe lângă asta, în ultima vreme mi-am călcat mult prea mult pe orgoliu, mai ales pentru persoane care nu meritau asta... Am sperat totuși că va fi bine (cred că încă sper, deși neg asta ori de câte ori vine vorba) și nu a fost. Îmi pare totuși rău că am rănit cam multe persoane pe traseu.

Mi se pare că iar se pregătește o furtună... Sper însă că de data aceasta nu se va răzgândi cum a făcut-o în ultimele zile... Cred că am avea cu toții nevoie de puțin aer, să ne răcorim sentimentele...

După cum spunea, am petrecut multe nopți gândindu-mă la ce a fost, ce ar fi putut fi, dar mai ales... ce va fi în continuare. Din păcate niciodată nu am prezis bine. De fiecare dată s-a ivit o situație la care nu mă gândisem, pe care nu am întors-o pe toate părțile și la care nu am găsit o soluție potrivită, așa că nu am putut decât să tac.

Și uite că în cele din urmă, câțiva stropi ne-au onorat cu prezența... Să vedem acum consecințele.

Corectitudine?

10 persoane încearcă să compenseze indiferența unei singure persoane și nu-i suficient. Oare de ce nu mi se pare corect?

Și uite că a trecut și bacalaureatul... Și oricât de ”strictă” ar fi fost toata treaba asta, tot s-a copiat, tot s-au umflat note și am auzit că unii vorbeau la telefon cu supraveghetorul lângă ei și li se dicta subiectul și de la 3, cât au luat anul trecut, s-a ajuns la 10. Iar altora li s-a întâmplat să le scadă o grămadă de puncte la corectat. Pentru mine asta doar demonstrează inutilitatea bacalaureatului. Ce demonstrezi cu bacalaureatul? Dacă înveți 80 de pagini de comentarii la romana, demonstrezi că nu ai trecut degeaba prin școală? Mai ales că un elev care scrie un comentariu cuvânt cu cuvânt dintr-o carte de comentarii ia nota mai mare decât cel care a citit, are exercițiu și scrie un comentariu al său.

Și sunt revoltată și frustrată și am plâns ieri ca o proastă, fiindcă prieteni foarte buni de-ai mei au fost nedreptățiți pe față.

Mă urăsc că încerc să fiu sinceră și corectă și aștept același lucru și din partea celor din jur.

Și duc lipsă de afecțiune!

Magazin pentru iubire.

Ne-am pierdut printre atâtea ramificații și am uitat care sărut este de fapt cel sincer... Nu am venit să vând finaluri fericite, dar nu vreau nici să te aștepți la unul trist. Va fi un final deschis îndată ce subiectele nu mi se vor mai încâlci prin păr.
Când voi reuși să le așez la locul lor, probabil sufletul mi se va așterne mult mai frenetic pe foaie, cu mici greșeli de ortografie pe ici-colo, dar își va găsi în sfârșit odihnă printre cuvintele boldate și cele italice.
Abia apoi, când iubirea îmi va citi sufletul, va realiza ce a pierdut și va vrea să se întoarcă, să-și arunce promisiunile și mătăsurile peste buzele mele. Însă buzele de mult îmi vor fi îngenunchiat sub bătaia aspră a vantului, iar eu voi spune nonșalant:

"Am închis pentru azi. Te rog să revii mâine...", iar iubirea, disperată, îmi va țipa că ora închiderii e abia peste 10 minute. Ei, și? E magazinul meu...

poza

LMA!

Draga mea Măslinuță,
încep această urare prin a-ți spune că nu pot să explic în cuvinte cât de mult îmi lipsesti... Mi-e dor să ne plictisim, să stăm eu într-un pat tu în altu și să citim, să ne uităm la filme de groază, să ne plimbăm când sunt 489343 de grade afara, să râzi de regionalismele mele...
Continui prin a-ți mulțumi că ești una dintre puținele persoane care nu a renunțat la mine, și, deși nu ne vedem și nu vorbim tot timpul, știu că ești acolo, și că ești extraordinară.
Și acuuuum, cireașa de pe tort!!! La mulți ani și la cât mai multe zâmbete!!! :X

Fără energie.

Am ajuns într-un punct în care nu mai am energie. Nici să lupt, nici să iert, nici să iubesc, nici să sper. Pentru ce? Ca oricum totul e efemer.

Notele mari la BAC nu-mi vor hrăni sufletul...
Mi-e dor sa primesc și să ofer un zâmbet sincer, din toată inima, căruia nu-i atârnă tristețe pe buze.

Asta nu-i vara plină de sentiment pe care mi-o doream... :(

Caniculă...

Hmmm... cu căldura asta, nu înțeleg de ce e atât de iarnă în sufletul nostru...

P.S. Să știi că nopțile trecute te-am visat... De ce ai început să-ți lași sufletul să îmbătrânească?

Și, spre rușinea mea, nu am avut timp să simt așa cum trebuie o seară de vară.

”Mi se pare mie sau e târziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a facut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.”

" O sa inot o zi, doua, un an, pana obosesc bine, apoi pe spate, apoi intr-o dunga.Apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de par,apoi intr-un fir de suflet,apoi intr-o rasuflare,apoi intr-un geamat.IES EU LA LIMAN"

Melancolie?

În ultimele zile tot am dat peste persoane la care cândva am ținut enorm și... chiar dacă nu le-am văzut de o grămadă de timp, sau chiar dacă nu am vorbit de și mai mult timp, tot am o strângere de inimă, fiindcă, pentru mine este în continuare acea persoană la care țineam și care (presupun că) ținea la mine și mi se pare firesc și normal să ne oprim de vorbă, să ne îmbrățișăm și să spunem banalul ”Nu am ieșit de atâta tiiiimp, ar trebui să recuperăm!”. Însă... pur și simplu din diverse motive, vom trece unul/una pe lângă celălalt/cealaltă, fiecare cu viața sa.
Și am un dor imens în mine :(
Probabil și mai imens fiindcă sunt conștientă că există oameni (dintre care unul dintre cele mai importanți din viața mea) pe care nu-i voi mai revedea niciodată...




.

Drumurile noastre...

31.05.2012: ”Ieri am primit anticipat un cadou de absolvire: o clepsidră. Nisipului din ea îi trebuie doar 30 de secunde să se scurgă. Sunt ultimele noastre 30 de secunde, iar ieri a fost ultima zi oficială ca licean.

Cu toate că mi-am dorit atât de mult să vină clipa în care voi termina clasa a 12-a, ieri, remușcările s-au încolăcit în jurul sufletului meu. Ieri, probabil într-o clipă de... disperare?! (încă nu sunt sigură ce a fost), am vrut să strig timpului să se oprească, să ne lase să fim copii încă puțin, să ne lase să gustăm puțin mai mult din această băutură exotică, băutură care ne-a ținut într-o stare de frenezie timp de 4 ani, doar ca să realizez apoi că... Timpul a trecut, s-a scurs asemenea firelor de nisip din clepsidră și oricât de mult ne-am dori... Nu mai putem face absolut nimic ca el să se întoarcă din drum.”

Aceasta este o parte din mesajul pe care l-am citit colegilor joi, în ultima oră de dirigenție. Încă nu îmi vine să cred că s-a terminat... Trezitul la 6:30 în fiecare dimineață, orele chinuitoare de mate, plictiseala de la fizică, frica de la chimie... Toate parcă așteaptă ziua de luni ca să o ia de la capăt, însă, deși mintea este conștientă că totul s-a sfârșit, sufletul speră că este doar un vis. Speră că dimineață voi amâna alarma cu încă 10 minute.

Pot spune că ultima zi, a fost perfectă. La 8, toate clasele, fiecare îmbrăcate cu ținuta care au ales-o, alb cu negru, albastru, maron, etc, am mers la Catedrala Moților pentru o mică slujbă, care să ne ajute la examenele ce vor urma, dar și în viață. A fost o slujbă emoționantă, în timpul căreia melancolia și tristețea s-au ghemuit ușor printre sufletele noastre, iar tonul la Gaudeamus igitur, a declanșat... plânsul (cel puțin pentru mine, iar după mine, colegele).

După slujbă, am pornit spre clase, unde ne așteptau foarte agitați elevii claselor a XI-a, care s-au străduit din răsputeri să le împodobească, să creeze un ambient perfect pentru noi, pentru a ne simți cât mai bine. Le-am mulțumit, am servit împreună o felie-două de prăjitură și puțin suc. Țin să menționez că XI A sunt o clasă de apreciat, fiindcă au dat dovadă de ambiție și integritate și s-au ocupat singuri de tot, fiindcă dirigintele lor a preferat să stea deoparte. :)

A urmat ultima oră de dirigenție, plină de tristețe, lacrimi, amintiri, și câte un râset pe ici, pe colo. Fiecare a spus ce a simțit, iar domnul diriginte a fost excepțional, cu toate că nu am fost chiar clasa pe care și-ar fi dorit-o. :)

Gaudeamus igitur ne-a însoțit și spre cancelarie, unde profesorii ne așteptau cu zâmbetul pe buze și ne-au primit cu toată căldura posibilă.

Drumul spre Casa de Cultură, unde a avut loc festivitatea, a fost destul de lung și istovitor, cu tocurile, cu coșul cu flori în mână, dar am ajuns cu bine.

Eu am susținut discursul, și... am avut emoții! Mari! Dar sunt mulțumită de rezultat. Nu voi posta discursul fiindcă... acum face parte din mine, din clasele a 12-a, și din oamenii care au vrut să îl asculte.

Cântecele, premierea, zâmbetele și lacrimile, toate au constituit un întreg care mi-au umplut sufletul de căldură. Toate clasele au avut cântece originale, potrivite pentru starea în care ne aflam, pline de regret și de speranță. Clasa mea, cu ajutorul doamnei Uța Bâlc care ne-a modificat versurile, am cântat Drumurile noastre, XII B, sincer, habar nu am ce au cântat, dar au făcut-o într-un mod excepțional! XII C au fost cei mai drăguți, fiind veseli și plini de energie. XII D au demonstrat că în școală, distracția este înainte de toate (sunt perfect de acord!!), iar XII E au acel... ”nu-știu ce” specific anilor de liceu.

Nu vreau să ma poticnesc în tot felul de detalii fiindcă, să recunoaștem, nimănui nu îi place un articol lung și plictisitor. Da, a fost înghesuială, da, au fost câteva răutăți și poate puțin mai multă nesimțire, dar sincer, pe mine personal, nu m-au afectat cu nimic. Nu s-au atins de perfecțiunea acelei zile.

Șiiii, cu toate că afară a fost o înghesuială incredibilă și nu toată lumea a ajuns la mine, am primit o grămadă de flori și cadouri!

Banchetul a fost grozav! Extraordinar! Plin de cântec, dans și voie bună! Țin să îi felicit pe Petronela Bogdan ( XII A), Anca Matiș ( XII C) și Răzvan Seichei ( XII D) pentru spectacolul minunat!!!

Singurul aspect negativ e că s-a terminat prea repede!!!! La câți bani am dat, mi se părea normal să stăm cât vrem, nu să fim scoși afară la 3!

Dar gata! Fără nemulțumiri! Am avut o ultimă zi de liceu PERFECTĂ!!!

Îmi pare rău că am puține poze... :(

Poze realizate de Ioana Pleș

Oameni(again)

Dacă ultimele mele posturi sunt tot pe tema ”cât de dubioși sunt oamenii”, voi continua. Sunt unele fete care singurul lor scop e bărbatul. Altceva nu văd, altceva nu contează. Și se pretează la niște chestii, doar ca să se simtă ele frumoase, senzuale, să simtă că au o grămadă de băieți așezați la picioarele lor. Spre exemplu, acum ceva timp, m-a rugat o tipă, să o ajut cu o problemă. Ea tot vorbise cu un prieten de-al meu, se întâlniseră de câteva ori, s-au înțeles foarte bine, iar apoi tipul a încetat să mai răspundă la mesaje, la telefon, etc. (el nu vroia o relație serioasă) Iar ea, m-a rugat să vorbesc cu el, că ea chiar îl place și alte bla-bla-uri (era cică, foarte îndrăgostită). Oricum eu nu am apucat să vorbesc chiar în ziua aia cu el, iar după vreo 2 zile o vad pe ea sărutându-se cu un prieten bun de-al lui. Mi-a picat fața...

Iar următoarea figură. Aseară am intrat pe Facebook și i-am pus câțiva pupici ( :*:*:*) acolo la o poză prietenului meu, deși eu nu le am nici cu fb-ul, nici cu drăgălășeniile. Nu trec 2 minute, și mă sună el să îmi spună că o tipă cu care vorbea uneori, i-a trimis un mesaj în genul ”Deja m-ai uitat?”. Hopaaaa!!! :))) mi s-a părut puerilă faza... ba mai mult... penibilă! Însă, ne-am distrat de minune aseară pentru treaba asta. Oricum, bănuiesc că tipa, gândindu-se că au vorbit de vreo 3-4 ori, el deja ar trebui să fie îndrăgostit de ea. Sau poate s-a gândit că trebuie să concureze cu mine :))

După cum ziceam... unele fete pur și simplu se pretează la tot felul de chestii aiurea să fie băgate în seamă... :-??

Oameni.

Eu pur și simplu nu pot să îmi dau seama cum pot fi oamenii, în 2012, atât de necivilizați!!! Mă enervează extraordinar de multe lucruri, probabil fiindcă nu le înțeleg, dar ce mă enervează în ultima vreme la culme, sunt două lucruri:

1. Urăsc să mă duc la liceu la baie, să intru într-o cabina d-aia de wc și să nu fie trasă apa, să fie urme de picioare pe wc, să fie absorbante folosite aruncate pur și simplu în coș și să fie ușa mânjită cu sânge de la menstruație. Îți trece orice nevoie când intri acolo... și când mă gândesc că e o baie de FETE și fetele sunt atât de scârboase și necivilizate, îmi vine să mă duc la Polul Nord sau undeva unde-s extrem de puțini oameni.

Deci, treaba stă în felul următor. După ce folosești toaleta, ori apeși pe buton, ori tragi de ața aia (depinde de caz). Știu că pentru o fată nu-i deloc indicat să se așeze pe wc, dar nu-i nevoie nici să se cațere cu picioarele pe el (nici nu prea îmi dau seama cum fac acest lucru). Absorbantul se învelește într-un șervețel (sau două!) și abia apoi se aruncă la coș. Și NICIODATĂ, repet: NICIODATĂ!!! Nu murdărești ușa de la wc. Cu NIMIC!!!

2. Alt lucru care mă enervează la culme: sună cineva pe fix și o caută, spre exemplu, pe mama.

Eu: Alo?

Persoana: Doamna Adriana?

Eu: Nu.

Persoana: dar cine e?

Mi se pare pur și simplu absurd să suni la mine acasă și să întrebi cine e la telefon. Dacă suni, te prezinți, apoi ceri cu cine dorești să discuți!

Sau alt caz:

Persoana: Aș dori cu domul Dorin.

Eu: Cine îl caută?

Persoana: Un prieten.

Daaaa. n-am ce spune, s-a restrâns aria de căutare extraordinar de puțin.

Pur și simplu oameni necivilizați, iar pentru mine, necivilizat merge mână în mână cu prost!

Este o carte foarte simpatică, intitulată ”Codul bunelor maniere.” Ar trebui să fie următoarea carte ca importanță, după Biblie.

Nu vreau să fiu ipocrită și să spun că respect tot ce scrie acolo, dar respect suficient de mult încât să nu mă simt prost față de cei din jurul meu. Eh... dar ce să facem... nu toți au fost acolo când s-a împărțit rușinea...

La noi, ca la nimeni!

La noi în oraș, s-a renovat casa de cultură, care da, arată minunat acum. Mai multe detalii găsiți aici. Și, unor profesori, dintre care unii diriginți ai claselor a12-a, le-a venit strălucita idee să facem festivitatea acolo. Sincer, mie îmi este indiferent, dar niciuna dintre clase nu este de acord cu această decizie. Toți vor ca festivitatea să aibă loc la Liceul Teoretic ”O. Goga”, Huedin, fiindcă timp de 4 ani, aici am învățat. Am fost întrebați, au fost întrebați părinții noștri, s-au cerut semnături, dar, la ce bun?! Din moment ce nici măcar nu au fost luate în considerare opiniile noastre.

Asta mă deranjează. De ce să ne mai ceară părerea dacă oricum nu contează? Sincer, eu cred că va fi o mare harababură, dar orgoliile mereu contează! Oamenii nu vor încăpea, nu se va încăpea pe scenă, se vor face drumuri inutile de la liceu la casa de cultură și înapoi. Va fi o înghesuială îngrozitoare. Dar, după cum ziceam, orgoliile contează!

Și al doilea scandal. Totul a început cu fântâna arteziană din centrul orașului, pe care sincer, eu nici nu am observat-o până nu am citit despre nemulțumirile anumitor cetățeni. Găsiți mai multe detalii aici . Mă... și mă uit și eu la fântâna aia, și alaltăieri, și ieri, și azi. În primul rând mie nu mi se pare că acoperă bustul lui Horea, fiind mult mai mică, iar singurul lucru care nu mi-a plăcut, au fost leii aceia, pe care oricum, dragul nostru primar, a cerut să fie schimbate cu... altceva.

Oricum, s-a făcut scandal pentru nimic. Pierdere de vreme și de bani, dar sunt unii oameni atât de plictisiți încât nu au ce face.