Dragule,

Nu am mai vorbit de aproape o lună, dar m-am obișnuit să nu te mai caut, deși de multe ori gândurile îmi aleargă spre tine... Azi însă, am recitit mesajele care mi le-ai trimis în primăvara lui 2011. Le-am păstrat toate, deși mi-ai spus să le șterg.. Nu m-a lăsat inima.

Și... în mesajele alea erau zeci de ”te iubesc-uri” și zeci de promisiuni, toate începând cu ”mă voi întoarce”. Știu că îmi citești blogul când ai timp și știu și că nu o să îți placă postul acesta, dar simțeam nevoie să îți scriu o scrisoare...

Să știi că te-am iertat... de fapt, nici nu știu dacă am fost vreodată supărată. Nu îmi pasă de promisiuni, fiindcă în acea perioadă ai imprimat o căldură în sufletul meu, care îmi va ajunge ani și ani. Cât timp voi ști că trăiești, că ești acolo undeva, nu mă voi simți singură. Și să mai știi că mi-ai pus stăpânire pe o bucățică de suflet, unde ai înghesuit toată iubirea noastră care s-a zbătut și s-a agitat, dar acum e bine, s-a liniștit, stă cuminte și privește cum evoluez, cum îmi trăiesc viața.

Nu am nici cea mai mică idee ce simți tu pentru mine în acest moment. Nici măcar nu știu cu siguranță dacă m-ai iubit vreodată cu adevarat, dar prefer să fiu optimistă, prefer să mă gândesc la minunea care a ținut 3 zile și prefer să cred că pentru tine eram cea mai frumoasă ființă din lume, pentru cum mă legam la șireturi.

Îmi pare rău dacă... nu, nu îmi pare rău. Sper că această scrisoare să îți fi ridicat puțin părul pe mână!

Cu mult, mult drag,

Bia. :)