Încep prin a preciza că nu accept comentarii grosolane și idioate și nu doresc să iasă scandal pe aici.
Eu, duminica, 29.07.2012, voi vota NU la referendum, fiindcă EU sunt alături de președintele NOSTRU!!
Fiindcă eu consider că dacă l-am demite pe președintele pe care noi l-am ales ( de 2 ori încă) nu am face decât să dăm dovadă de lipsă de integritate.
Noi l-am ales, să mergem cu el până la capăt!
Atât am avut de zis. :)
Ploaia asta chiar nicio veste bună nu a adus. Nu mi-a spălat păcatele, vântul însă mi-a îndepărtat doi oameni extrem de dragi mie...
În final tot varianta cea mai rea a fost.
10 persoane încearcă să compenseze indiferența unei singure persoane și nu-i suficient. Oare de ce nu mi se pare corect?
Și uite că a trecut și bacalaureatul... Și oricât de ”strictă” ar fi fost toata treaba asta, tot s-a copiat, tot s-au umflat note și am auzit că unii vorbeau la telefon cu supraveghetorul lângă ei și li se dicta subiectul și de la 3, cât au luat anul trecut, s-a ajuns la 10. Iar altora li s-a întâmplat să le scadă o grămadă de puncte la corectat. Pentru mine asta doar demonstrează inutilitatea bacalaureatului. Ce demonstrezi cu bacalaureatul? Dacă înveți 80 de pagini de comentarii la romana, demonstrezi că nu ai trecut degeaba prin școală? Mai ales că un elev care scrie un comentariu cuvânt cu cuvânt dintr-o carte de comentarii ia nota mai mare decât cel care a citit, are exercițiu și scrie un comentariu al său.
Și sunt revoltată și frustrată și am plâns ieri ca o proastă, fiindcă prieteni foarte buni de-ai mei au fost nedreptățiți pe față.
Mă urăsc că încerc să fiu sinceră și corectă și aștept același lucru și din partea celor din jur.
Și duc lipsă de afecțiune!
Dacă ultimele mele posturi sunt tot pe tema ”cât de dubioși sunt oamenii”, voi continua. Sunt unele fete care singurul lor scop e bărbatul. Altceva nu văd, altceva nu contează. Și se pretează la niște chestii, doar ca să se simtă ele frumoase, senzuale, să simtă că au o grămadă de băieți așezați la picioarele lor. Spre exemplu, acum ceva timp, m-a rugat o tipă, să o ajut cu o problemă. Ea tot vorbise cu un prieten de-al meu, se întâlniseră de câteva ori, s-au înțeles foarte bine, iar apoi tipul a încetat să mai răspundă la mesaje, la telefon, etc. (el nu vroia o relație serioasă) Iar ea, m-a rugat să vorbesc cu el, că ea chiar îl place și alte bla-bla-uri (era cică, foarte îndrăgostită). Oricum eu nu am apucat să vorbesc chiar în ziua aia cu el, iar după vreo 2 zile o vad pe ea sărutându-se cu un prieten bun de-al lui. Mi-a picat fața...
Iar următoarea figură. Aseară am intrat pe Facebook și i-am pus câțiva pupici ( :*:*:*) acolo la o poză prietenului meu, deși eu nu le am nici cu fb-ul, nici cu drăgălășeniile. Nu trec 2 minute, și mă sună el să îmi spună că o tipă cu care vorbea uneori, i-a trimis un mesaj în genul ”Deja m-ai uitat?”. Hopaaaa!!! :))) mi s-a părut puerilă faza... ba mai mult... penibilă! Însă, ne-am distrat de minune aseară pentru treaba asta. Oricum, bănuiesc că tipa, gândindu-se că au vorbit de vreo 3-4 ori, el deja ar trebui să fie îndrăgostit de ea. Sau poate s-a gândit că trebuie să concureze cu mine :))
După cum ziceam... unele fete pur și simplu se pretează la tot felul de chestii aiurea să fie băgate în seamă... :-??
La noi în oraș, s-a renovat casa de cultură, care da, arată minunat acum. Mai multe detalii găsiți aici. Și, unor profesori, dintre care unii diriginți ai claselor a12-a, le-a venit strălucita idee să facem festivitatea acolo. Sincer, mie îmi este indiferent, dar niciuna dintre clase nu este de acord cu această decizie. Toți vor ca festivitatea să aibă loc la Liceul Teoretic ”O. Goga”, Huedin, fiindcă timp de 4 ani, aici am învățat. Am fost întrebați, au fost întrebați părinții noștri, s-au cerut semnături, dar, la ce bun?! Din moment ce nici măcar nu au fost luate în considerare opiniile noastre.
Asta mă deranjează. De ce să ne mai ceară părerea dacă oricum nu contează? Sincer, eu cred că va fi o mare harababură, dar orgoliile mereu contează! Oamenii nu vor încăpea, nu se va încăpea pe scenă, se vor face drumuri inutile de la liceu la casa de cultură și înapoi. Va fi o înghesuială îngrozitoare. Dar, după cum ziceam, orgoliile contează!
Și al doilea scandal. Totul a început cu fântâna arteziană din centrul orașului, pe care sincer, eu nici nu am observat-o până nu am citit despre nemulțumirile anumitor cetățeni. Găsiți mai multe detalii aici . Mă... și mă uit și eu la fântâna aia, și alaltăieri, și ieri, și azi. În primul rând mie nu mi se pare că acoperă bustul lui Horea, fiind mult mai mică, iar singurul lucru care nu mi-a plăcut, au fost leii aceia, pe care oricum, dragul nostru primar, a cerut să fie schimbate cu... altceva.
Oricum, s-a făcut scandal pentru nimic. Pierdere de vreme și de bani, dar sunt unii oameni atât de plictisiți încât nu au ce face.
Sunt uimită cât de multe compromisuri putem face pentru persoanele pe care le iubim.
Le iertăm, își bat joc de noi iar și iar, fiindcă oricum îi iubim și îi iertăm...
Nu zic că nu trebuie să acordăm încă o șansă, două, trei, dar dacă tot întoarcem obrazul, se va face gaură (și nu mă refer la gropițe!).
Ok, dar să zicem că... ne hotărâm să renunțăm la o astfel de persoană. Însă aceasta nu va renunța la noi atâta timp cât are nevoie de noi și știe că vom trece cu vederea micile (și mai ales marile!) greșeli. Așa că se va ruga, se va umili, va implora, până când vom ceda iar.
Mare păcat că un sentiment atât de frumos și pur precum iubirea, poate aduce după el atât de multă suferință.
Mă întreb ce aș face dacă într-o zi, cineva mi-ar da posibilitatea să îmi iau viața de la capăt, cu memoria intactă, cu toate amintirile. Aș alege să o iau de la capăt? Cu riscul că ar putea să fie mult mai rău?
Voi ce ați face? :-?
Sincer, pierdere de vreme. Și de bani. Organizare foarte proastă, dezordine, gălăgie, oameni pierduți în spațiu. Panseluțe, zugrăveală, curățenie... :))
Eu am fost mai norocoasă. Am făcut repetiții. Și am mâncat spaghete și prăjituri. Și am râs. Și ne-am trântit pe jos, unii peste alții, și ne-am bătut, și am sărit, și ne-am pupat și îmbrățișat.
Fiindcă prietenii-s prieteni tot timpu!
Și fiindcă ăștia din trupa de teatru sunt ai mei! :x Și sunt cei mai cei!
Nu mă deranjează dacă o persoană vorbește urât cu mine, atunci când merit. Nu mă deranjează dacă cineva țipă la mine când ne certăm, sau când îl sau o enervez.
Dar pur și simplu mă scoate din sărite cineva care vorbește urât cu mine fără motiv.
Urăsc să pun o întrebare frumos și persoana respectivă să îmi răspundă pe un ton de superioritate, ceva în genu, ”Vai, proastă ești...”
Eu mă port frumos și vorbesc frumos cu tine, așa că fă și tu la fel, sau lasă-mă în pace! :-w
Chiar așa... de ce nu am scris un post de 8 martie în care să spun ”la mulți ani” femeilor?
Poate fiindcă... eu consider că nu este nevoie de o dată anume în care femeile să se simtă speciale. Femeile sunt iubite, soții, amante, mame, prietene, surori etc... Și cred că acesta este un motiv suficient pentru care să se simtă ZILNIC speciale... nu doar de 8 martie.
Și mai ales, nu au nevoie de niște bărbați care spun ”Uite, bă, e 8 martie. Hai să îi iau și eu la a mea o floare.”
Oricum... eu am primit un fagure de miere și cercei în formă de fermoar, așa... ca să mă simt bine fără flori și inimioare! :p
Ce să mai spui când de fapt, nu mai e nimic de spus? Sau poate o mai fi, dar nu are rost?
Tocmai am terminat de citit Moromeții de Marin Preda (vol I), unul dintre puținele romane obligatorii pentru școală, care mi-a plăcut.
Deși a durat cam o lună să îl citesc, timp în care am mai citit câteva cărți, nu mi-a părut rău că am reușit să îl duc până la capat.
Începutul mi-a plăcut mult, mai ales că eu mă dau în vânt după cărțile care au ca tematică viața de la țara, dar apoi continuarea a fost cam greoaie, m-a plictisit de multe ori, însă ultimele 20 de pagini, ar fi meritat să citesc pana la pagina 280, de încă două ori. Nu știu... am simțit o încărcătură emoțională puternică în acele ultime pagini, iar ultima propoziție m-a dat peste cap și m-a pus pe gânduri.
”Timpul nu mai avea răbdare...”
Îmi vine în minte un val uriaș care crește pe măsura ce se apropie și înghite tot în calea lui. Nu am suficient curaj să îmi imaginez ce rămâne după el.
Dar stau și mă gândesc... dacă într-adevăr timpul nu mai are răbdare cu noi?
Atmosferă specifică unui mic orășel care așteaptă un vizitator important. Pregătiri, agitație, dorința fiecărei persoane ca totul să iasă bine, ca oaspetele să se simtă bine, să creeze într-un fel o atmosferă intimă, de familie. Probabil că lipseau doar sărmăluțele calde ca la mama acasă.
Această lansare de carte a pornit din suflet, la inițiativa doamnei Daciana Loi și cu ajutorul domnului Alexandru Jurcan.
Laszlo Alexandru, scriitor și traducător a venit cu câteva volume de-ale sale, ”Criticul literar Nicolae Manolescu”(teza de doctorat), ”Viața de zi cu zi”, ”Memorator de limba italiană”, cel din urmă fiind ”biblia” elevilor săi, dânsul fiind profesor de limba italiană la liceul Barițiu din Cluj-Napoca. :)
Acesta se bucură că dânsul și domnul Patrizio Trequattrini au fost invitați la Huedin, deoarece consideră că suntem într-un postmodernism în care cultura se face doar unde oamenii doresc acest lucru și că nu ar trebui să avem complexe culturale dacă nu suntem din București (aici se referea la nivel de județ).
Apoi a venit rândul invitatului de onoare să vorbească. Patrizio Trequattrini, deși este în România doar de 2 ani și câteva luni, vorbește limba română surprinzător de bine. Am fost foarte plăcut impresionată.
Romanul Șantajul are la bază o ”polemică împotriva industriei culturale”, existând astfel și ”subiecte și întrebări cu caracter religios”.
”Literatura reprezintă o activitate politică, o activitate de schimbare a realității”.
De altfel, italianul consideră că este nevoie de puterea femeii pentru a face ordine în lume. Lucru curajos spus de un bărbat, o opinie mult prea rar întâlnită printre atâtea orgolii și atât de mult misoginism. ”Lumea nu se poate schimba prin reforme mediocre. Puterea ar trebui să fie exercitată de femeie”, însă de-a lungul timpului, ”eliberarea femeii a avut loc doar din punct de vedere legislativ, nu și mental”.
Acestea și multe altele au fost spuse de autor, o persoană care mie mi s-a părut plăcută, inteligentă și cu multă tărie de caracter, fiindcă din cauza unei întrebări poate puțin prea... deplasată din partea mea, ne-a dezvăluit că romanul este puțin autobiografic, el și soția sa confruntându-se cu alegerea dificilă în ceea ce privea avortul unui copil care urma să se nască cu sindromul Down.
Au vorbit domnul prof. Jurcan, domnul prof. Dinu Bălan, doamna prof. Elena-Livia Bâlc și doamna prof. Daciana Loi, fiecare contribuind cu părerea lor despre carte, subliniind atât plusuri cât și minusuri.
A fost o seară plăcută, interesantă, din care eu, personal, am rămas cu ceva.
N.B. : a fost prezentat în cateva rânduri și romanul Furio, care relatează drama existențială prin care trece un cuplu care au un copil autist.
Mulțumesc domnului prof. Cristian Filip pentru poză!
Iar ne înverzesc sufletele!
Azi a fost un 1 martie cu adevărat primăvăratic, plin de soare, cu acea tentă de lene specifică primăverii. Așa că, oricât ți-ar atrage profesorul atenția pur și simplu nu poți să nu privești pe geam și să-ți imaginezi că stai pe o băncuță, la soare, cu o carte în mână.
Ei bine, vine primăvara! Ce înseamnă asta? Înseamnă teniși, mai puține haine, mult soare, mult mai multă distracție și un nou început.
Oricât de mult iubesc iarna, cu fulgii ei mari de nea și stelele înghețate... nu pot să nu mă bucur că în sfârșit s-a hotarât să plece...
Gata cu hainele groase, cu bocancii de 5 kile, cu nasu înfundat și roșu. Gata cu ceaiul, vinul fiert și ciocolata caldă!
Vreeeeeeeem floooooooooori!!!
Să aveți parte de un 1 martie grozav și plin de mărțișoare și o primăvară pliiiiiiiiină de zâmbete!!! ;x
Haideți să primăvărim!
Cărţile sunt lumea mea, acolo unde sunt eu personajul principal de fiecare dată, acolo unde este realitatea, departe de "abstracţiunea" asta numită viaţă.
Bla-bla. Nu vreau să mă plâng că viaţa-i grea, că lumea-i rea, că etc.
Nu vreau să mă plâng nici că vine sfârşitul lumii, nici că-s -20 de grade, nici că sunt prea multe proteste.
Vreau să mă plâng că nu sunt finaluri fericite. Nici măcar în cărţi de multe ori...
Şi ce vorbesc de finaluri? Nu sunt nici măcar conţinuturi... prea multe "bătălii" se duc în numele iubirii.
"Am minţit-o fiindcă o iubesc."
"L-am îndepărtat fiindcă îl iubesc."
"I-am dat drumul fiindcă o iubesc."
"L-am lăsat cu alta fiindcă îl iubesc."
Nu, nu, nu şi NU! Nu minţi, părăseşti, distrugi o persoană fiindcă o iubeşti.
O iubeşti fiindcă o iubeşti!
Dar nimeni nu învaţă asta din cărţi. Acolo scrie!
Bunica are 80 de ani şi îl sărută pe bunicu pe frunte şi îi spune că-l iubeşte...
Şi poate voi preda cândva iubirea, la fel ca ei. :)
