Te iubesc.

Te iubesc fara sa stiu cand, sau cum, sau unde. Te iubesc pur si simplu, fara complexitati sau mandrie; te iubesc pentru ca nu stiu alta cale.
[Pablo Neruda]

Dragostea.

Oamenii in general sunt predispusi la o stare de visare, care le incetoseaza mintea, care le ofera placere asemenea celei dupa consumarea unui drog. Aceasta stare vrea sa faca viata mai dulce, desi viata o facem noi amara, nu e ea de la inceput.
Prin aceasta mica introducere vreau sa ajung la subiectul pe care vroiam sa il dezbat: "Dragostea nu exista." Ok...stiu ca o sa cititi postul cu repulsie, sau nu o sa il cititi deloc, sau il veti citi doar ca sa incercati sa ma contraziceti. Multa lume a incercat sa ma faca sa cred ca nu am dreptate, dar nimeni nu a venit cu o explicatie concreta. Cel mai frecvent raspuns a fost: "Ai abia 16 ani, nu vad de ce vorbesti chestii d'astea, ca oricum nu ai simtit dragostea." Raspunsul meu? Nu am simtit dragostea, fiindca ea nu exista.
Tot ce exista e atractie fizica/mintala, compatibilitate si obisnuinta.
Totul este superficial.
Da, ok...vezi pe cineva care iti place, te uiti dupa persoana respectiva, te gandesti la ea mereu, exclamezi: vai cat de bine arata, alea alea.
Ok...iti faci curaj si mergi sa te bagi in seama.
Trecem peste cateva etape si ajungeti impreuna. Ok, de fiecare data cand va vedeti,aflati cate ceva nou despre voi. La inceput esti atras de cum arata sau cum gandeste sau cum se poarta persoana respectiva sau pentru simplul fapt ca e cineva cu care te potrivesti, care se asemana cu tine. si iti place ca afli ceva nou in fiecare zi, este un joc de care esti atras, sa afli cat mai multe, sa impartasesti cat mai multe.
Dupa o perioada de timp in care ai avut parte de relatie ai ajuns la obisnuinta. Persoana cealalta e ceva obisnuit pentru tine, ceva regulat, cum ar fi micul-dejun [exemplu.].
Apoi...trece ceva mai mult timp si in cazul unei despartiri treci cu atat mai repede peste ea cu cat te modelezi mai usor noilor conditii.
Faza ca "simti ceva" ciudat...care te face sa sari de bucurie, e cauzat tot de acelasi joc al necunoscutului mintea ta isi da seama ca afla ceva nou cu fiecare clipa care trece, si tanjeste dupa asta.

Oke, hai ca am cam stricat magia. E ok sa crezi in dragoste, dar pentru unele persoane, realitatea e cel mai bun refugiu.

Dupa ce ati citit articolul acesta luuung, incercati'l si pe asta

Pukky, stiu ca iti raspund cam dupa mult timp, dar am avut nevoie de ceva timp ca sa meditez la ceea ce aveam sa scriu, considerand ca raspunsul meu general nu e suficient de bun. Am intors situatia si am ajuns la acceasi concluzie: nu merita sa plangi pentru nimeni, iar cei care merita nu te vor face sa plangi.

Stiu ca e o "expresie" veche, dar e foarte inteleapta [din punctul meu de vedere].

Serios...nu are sens sa iti bati capu...
Post scurt...vroiam doar sa iti dau raspunsul :P

Acum am realizat ca eu nu contez atat de mult pentru o persoana.Am incercat sa ma bag in seama..Dar si seama s-a bagat in mine.

Stii ce Bianca?Mi-e greu sa spun ce simt.Acum 2 luni ma simteam fetita mamei,oricine se apropia de mine,regreta.Acum nu mai e asa..Acum ma simt oarecum matura.Poate ca matura nu e cuvantul potrivit.Ma simt altfel,pentru ca nu mai are mama grija de mine.De ce?Am crescut..
Acum ma simt singura,imi castig eu singura existenta si iubirea.Ei bine,iubirea nu prea mult.De fiecare data cand il privesc el prefera sa se uite la cer.Asta doare,dar m-am obisnuit.E ciudat pentru ca stii,eu mereu am suspinat dupa el,eu mereu am asteptat sa imi zambeasca si acum ma trezesc cu niste persoane care vin la mine si zic :'Ce frumoos e el..'Da..S-a schimbat..Si-a schimbat lookul,mai ales cel inerior..Gosh,stii doare cand port o discutie in genul:
-Il ador!
-De cat timp il placi?
-De ieri.

Da,multumesc,si eu pot sa zic la fel,de ieri de anul trecut,nu?

Acum ma simt diferit pentru ca ghici ce,inainte eram ceva in genul pitzi.Adica tot era roz si toata ziua stateam cu prietenele si faceam cumparaturi.Ei bine,acum nu mai am 1000 de prieteni,doar doi dar buni si nu mai cumpar atat.Am reusit sa ma stapanesc si acum sunt fericita daca reusesc sa imi iau ceva pe placul meu,o data pe luna.Ok,poate ca pot sa imi iau mai des dar nu gasesc ceva ce sa imi placa.Sincer, poate ca ceea ce imi place mai mult si mai mult are pret dublu decat ma asteptam..

Trebuie sa iti spun niste versuri:

Dac-aveam tot ce n-am m-aratai cu degetul
Ma scuipai pe strada nu-mi aratai zambetul
Mi-ai fii spus ca-s sclav si ca-l copiez
Pe vre-un alt sclav pe care il idolatrizez
Dac-aveam tot ce zici tu ca-mi lipseste
Nu te mai gandeai ca Nane canta ce traieste
Eu sunt cine sunt,ma descurc cu ce am
Nu te mai gandi cum era daca aveam.

Nane-Daca aveam.

Ti-am zis ca ador Nane?E genial.El imi da culoare fiecarei zile.Melodia asta deja mi-a intrat in suflet si s-a blocat acolo.

Suflet? Da mă,suflet.Pentru ca si animalele au sentimentee...

Suflet.

Ia-mi mana si atingeti fata cu ea. Vei vedea ca ridurile vor disparea.
Ia-mi mana si atingeti ochii cu ea. Vei vedea ca acestia vor straluci.
Ia-mi mana si atingeti buzele cu ea. Vei vedea ca va rasari un zambet.
Ia-mi mana si atingeti mana cu ea. Vei vedea ca se cunosc.
Ia-mi mana si atinge-ti sufletul cu ea. Vei vedea ca nu te va durea.

Noi.

Pentru postul ce va urma, vreau sa ii multumesc unei persoane. Nu cred ca e nevoie de nume... se stie ea prea bine. Multumesc ca m-ai ajutat, dar cel mai mult...iti multumesc ca nu ai fost indiferenta. Multumesc ca mi-ai deschis sufletul. Ii multumesc uneia, dar il scriu pentru alta. :)

Draga tu,

Numele tau nu are importanta. Eu il stiu prea bine, tu de asemenea il stii. Nu e nevoie sa il scriu aici, iti vei da seama ca la tine ma refer. Adica simt ca iti vei da seama, sper...
M-a invatat cineva ca trebuie sa simti ceea ce vorbesti, altfel discutia e superficiala. Eu doar vorbeam... erai printre putinele persoane cu care simteam ce vorbeam.
Cum ziceam de curand: nu iti dai seama cat tii la cineva, pana cand ai pierdut acea persoana. Am incercat sa iti explic, ca a fost ceva spontan, ceva efemer, dar parca acea fantoma ti-a incetosat mintea si desi stiu ca nu ai vrut sa crezi la inceput, fiindca ma cunosteai, ai fost nevoita, fiindca... era adevarat. Eram stresata, agitata, nervoasa si m-am razbunat pe persoana cea mai apropiata, care merita cel mai putin.
Credeam ca ti-am demonstrat ca insemni ceva pentru mine... Ok, poate nu am demonstrat-o destul de bine, dar regret acum. Stiu ca am zis lucruri neadevarate, care te-au durut... si acum ca ma vad in fata acestor lucruri, habar nu am de ce le-am spus.
Stiu ca e greu si am vrut sa renunt...si am facut-o partial, pentru simplul fapt ca imi era rusine sa discut cu tine. Adica eu care am fost o nemernica, o persoana buna de folosit pe post de carpa de sters praful, buna de aruncat, mai am curajul sa vin sa vorbesc cu tine. Am incercat sa iti ofer sufletul meu pe tava, dar ai tratat gestul meu cu indiferenta. Poate nici asta nu am facut cum trebuia.
Chiar daca nu voi reusi sa recuperez tot ceea e a fost, sa adun cioburile ce s-au imprastiat din cauza mea, sa le lipesc si sa formez ceva mai frumos daca se poate, tot voi regreta ca nu ti-am oferit atentia care o meritai, ca nu am stiut sa iti arat ca tin la tine, cat tin la tine.
Acum iar am sa ma repet...te simti abandonat cand persoana pe care o iubeai ignorand-o se schimba si nu iti mai da doza de atentie cu ajutorul careia [la figurat] traiai. Si atunci realizezi cat a insemna,t ca iti acoperise sufletul cu o plapuma de iubire care iti tinea de cald fara sa iti dai seama.
Stiu ca poate ce am scris iti va parea pompos,dar cand zic ceva din tot sufletul...pun suflet in ce zic. Asa fac cand creez. Si nu simt ca sa creez, ci creez ca sa simt...dar cred ca tu stii asta mai bine ca oricine :)

Cu drag,
Un fir de praf.

Ei.

In camera era cald...placut... Culoare verde a perdelelor se rasfrangea pe fetele lor.
El i-a luat mana si a pus-o intr-a lui, strangand usor ca si cum i-ar spune ca totul va fi bine...
Ea si-a aplecat privirea si a zambit.
Fata lui s-a apropiat de a ei... a privit-o direct in ochi si s-a apropiat din ce in ce mai mult, pana sufletele lor s-au contopit intr-un sarut.
S-au intins pe canapea si nu se auzea decat respiratia lor sacadata. El si-a pus capul pe pieptul ei, sa ii asculte inima, care statea sa ii iasa din piept de cate ori o atingea.
S-au sarutat iar si iar pana cand s-au pierdut printre gesturi, ganduri si cuvinte.

Iubim.

Pukky...ziceai acu cateva zile sa vorbim despre persoane dragi noua. Eu nu am sa fac un top. Fiindca toti se afla un sufletul meu si asta ca e consider cel mai important.
De cele mai multe ori iubim fara sa ne dam seama. Tinem la o persoana, insa datorita faptului ca este mereu alaturi de noi, pentru noi, ne ofera atentie, nici macar nu realizam ca acea persoana este acolo. O ignoram. O iubim ingorand-o. Apoi acea persoana pleaca, se schimba, ne abandoneaza si nu ne dam seama ce ne lipseste.
Pe cand realizam este prea tarziu si regretam ca nu am iubit indeajuns, ca nu am fost suficient de atenti. Apoi... ne gandim la omul care fusese langa sufletul nostru cu cateva clipe in urma, care probabil se simtise cum ne simtim noi: abandonat.
Cel mai bine e sa fim atenti cu toti cei din jur. Sa oferim oricarei persoane macar un zambet, macar o clipa de atentie, ca sa ii demonstram ca suntem acolo, sa nu suntem paraleli, ca simtim...ca iubim. Pentru ca... acum esti viu, iar in clipa urmatoare s-ar putea sa nu mai fii.
Nu stii cand drumul vietii o ia la stanga spre o prapastie, asa ca cel mai bine e sa profiti.
Da, sa profitam, chiar daca ni se pare ca nu e corect. Sa profitam de tot ce se poate. De razele soarelui, de cantecul vantului, de gingasia unei flori, de tot ce e frumos in viata.

La noi a nins. Ninge. Ti-am zis?
A,da... fulgii vin din sufletul meu...sufletul meu e cald. Nu stiu...poate jubilez acum , dar am ramas profund uimita ce poate sa scrie sufletul unei persoane. Ce poate scrie sufletul meu. Sufletul mereu scrie despre ce ne dorim, despre ce iubim. O zapada ce se asterne asupra pamantului ca o plapuma ma face sa zambesc, ma face sa fiu romantica, vesela, sa uit de probleme si sa visez ca dansez printre fulgi.

Stiu ca cine citeste ar zice ca sunt prea mica sa vad greutatile vietii si de aceea gandesc in felul acesta, iar in viitor imi voi schimba principiile. Ma indoiesc. Ma indoiesc fiindca eu vad. :)

Zambet tomnatic.

Nu putea sa il abandoneze tocmai acum... atatea clipe petrecute impreuna, atatea secrete destainuite, atatea zambete. Dar acum toate astea nu contau in ochii lui. Umbra ei ii zambea strengareste din coltul camerei. A mintit... dar a mintit cu o unghie, fiindca zambetul ii era sincer, iar dintii susoteau un descantec inteles doar de firele ei despicate ce alunecau pe umerii goi. El insa era prea ocupat sa auda. Era atent la coala alba din fata lui ce ii arunca vorbe grele.
Ea a simtit ca sufletul o ia la goana asa ca si'a aruncat pistruii si a alergat dupa el. Nu vroia sa ii dea drumul, de accea a trecut printr-o oglinda din care ieseau pasari negre.
Cioburile ii raneau auzul, linistea o durea. Sufletul i s-a intors... nu a lasat-o singura sub loviturile petalelor ce cadeau iarna din marul inflorit de la marginea desertului. Si-a admirat sufletul...era frumos ca si el, era el. I-a atins cu degetul pieptul. Fata ei palida s-a apropiat de cea transparenta si albastra, buzele li s-au unit iar limbile au inceput sa danseze pe o muzica surda. Insa el era acolo si nu vroia sa vada. Si-a acoperit urechile si a inceput sa sara intr-un picior. I-a sters imaginea reala si a pasit pe curcubeul amintirilor. Ea... s-a prabusit, frunzele imprastiindu-i-se pe asfaltul umed.