Am să-mi machiez buzele crăpate cu sânge. Vino, ia-mă, sunt vie, de fapt, o moartă vie. Sunt doar acea mică fetiţă cu o minte diabolică. Uite, apune Soarele, dar tu iubeşti doar lumina. Eh... ce naiba? Dacă mă iubeşte, de fapt nu mă iubeşte. Am să-l părăsesc, am să arunc apă peste focul inimii. Dar nu mă lasă să plec. Dacă mă iubeşte, de fapt nu mă iubeşte. Mă urăsc pentru că ştiu că minte.
Dacă te-ai îndoit de mine, acum sunt o moartă vie. Te dezgust? Foarte bine! Te voi bântui toată viaţa, după fiecare apus de Soare. Am avut oportunităţi pentru eternitare, iar acum tânjesc după noapte. Da, văd frica de câte ori mă uit în ochii tăi. Fă-mă să-mi doresc să mor. Gustă-mă! Bea-mi sufletul! Respiră-mă în camera ta. Să te aud cum ţipi de groază!
Oricum nu te voi asculta. Mă voi plimba prin existenţa ta, fără vreun scop, pentru că în final... toţi suntem morţi. Sărută-mi rănile sufletului. Iubeşte-mă acum, în viaţa de apoi. Noi nu avem loc nici în Rai, nici în iad. Suntem prinşi între lumi. Îţi aud frica în respiraţie. Nu te voi ucide... decât din plăcere! Iar toţi oamenii care au rămas în urma, ameţiţi şi orbi nu vor simţi lipsa noastră. Ca doar suntem morţi vii!
Două mii de ani vom aştepta eternitatea!