De curând am terminat de citit "Invitaţie la vals" a lui Mihail Drumeş şi mi s-a părut o carte minunată, simplă, destinată oricărei categorii de cititori. Pur şi simplu te introduce într-o transă în care nu o să ieşi decât după ce temini cartea. Ei bine, cel puţin asa mi se întâmplă mie cu cărţile care îmi plac.
Ei bine, n-am venit aici să fac o recenzie a cărţii, ci să spun în câte feluri mi-a deschis ochii, câte am realizat.
1) Cu sufletul stă ca şi cu răceala. Umbli destul de dezbrăcat, nu porţi căciulă sau ceva la gât şi într-o dimineaţă te trezeşti că ai impresia că îţi va exploda capul, ai nasul înfundat şi febră. După ce îţi trece, ţi-e frică de o nouă răcealăm aşa că te îmbraci mai bine. Ei, aşa şi cu sufletul. Îl lăsăm descoperit şi orice vânt de noiembrie poate să îl atingă, orice dragoste trecătoare. După ce facem febră de vreo două ori, îl infofolim bine şi nu ne mai lăsăm duşi de nas de vremea schimbătoare. El se cicatrizează, îşi vindecă rănile, dar apoi devine mult prea preventiv şi nici măcar adierile nu mai pot ajunge la el.
"Marile dureri nu dor de la început. Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă."
2) Prietenia bazată pe invidie din ambele părţi este printre cele mai rezistente.
3) Orgoliul este o armă puternică, dar de multe ori se poate întoarce împotriva noastră şi vom avea de suferit mai mult decât am fi avut dacă nu intervenea el.
4) Doi oameni se pot iubi atât de mult, încât să moară unul pentru celălalt, dar cazurile astea sunt rare.
" De altfel, aleşii dragostei absolute sunt excepţii tot atât de rare ca şi geniile."
5) Când eşti trist te întrebi de ce nu eşti fericit. Când eşti fericit te întrebi de ce eşti atât de fericit. Niciodată nu suntem mulţumiţi!
6) Pasiunea care tinde spre nemărginire este... extraordinară!
"Vreau să-ţi intru în sânge!"
"Sufeream de rău de tine!"
"De ce nu te-am omorât atunci? De ce n-am murit împreună?"
