Din cauza scârbei mele pentru omenire, pe moment m-am lăsat de scris.

Suflet.

Mi-am dat seama că un suflet poate fi zdrobit în zeci de mii de feluri. E o tortură continuă, care nu încetează decât pentru o scurtă perioadă de timp, apoi începe iar, la o intensitate mai mică sau mai mare decât înainte. Iar sufletul, după ce a fost zbuciumat, are nevoie de o perioadă în care să se acomodeze cu noile "vânătăi", să îşi recapete elasticitatea, iar atunci e mai sensibil ca oricând, astfel afectându-ţi toate celelalte simţuri. Un drum care l-ai parcurs de sute de ori, acum parcă este mai special, cu pietre de diferite forme şi cu câte un copac care să îi ţină umbră. Sunetul trenului, cu care ai călătorit de atâtea ori parcă nu mai este un sunet de fundal, ci tot ce contează, iar în acele clipe, parcă vezi toate sufletele din jurul tău. Simţurile ţi se ascut, încât parcă ai păşit într-o altă lume... până şi iubirile vechi nu mai dor atât de tare, iar o conversaţie, un zâmbet şi câteva râsete îţi sunt suficiente.

Imagine luată de aici.

Fericire.

Dumnezeu ne oferă pe tavă câte un sortiment de fericire, dar noi de multe ori minţim că suntem alergici.

Suflet?!

Şi încă o dată mi-am dat seama că nu merită să pui suflet în nimic. :) 

2008.

Pur şi simplu nu pot renunţa încă la ideea ca anul 2008 a fost cel mai frumos an. A fost anul in care am invatat cele mai multe lucruri. A fost anul prieteniei, iubirii, suferintei. A fost perfect din toate punctele de vedere. 

Nu contează câte lucruri bune s-au întâmplat de atunci, niciun an nu se va compara cu acela fiindcă... atunci a fost începutul. :) 

Iubesc începuturile! 

Fericire.

Fericirea e un moment de zâmbet, în care, oricât de agitată ar fi lumea din jurul tău, sufletul tău e liniştit.

Întâlnire cu iubirea.

Am întrat în grădina unde mă aştepta de mult timp, Iubirea. Afară era un zgomot infernal, dar îndată ce am păşit pe pământul moale, nu am mai auzit decât trilul păsărilor. Iubirea stătea întinsă pe un hamac, iar un picior i se legăna alene, atingând iarba cu vârful degetelor. M-am oprit la o distanţă destul de mică şi am privit-o. Nu uitasem cum arată. Mă gândisem destul de des la ea în tot acest timp. Purta o rochie albă, lungă până la genunchi, iar în păr avea prins un trandafir roşu. În jurul ei zburau zeci de fluturi, iar o aromă plăcută de soc plutea în aer. Şi-a deschis ochii, s-a ridicat uşor şi mi-a făcut loc lângă ea.

-Mă bucur că ai venit. A trecut mult timp de la ultima noastră întâlnire.

-Ştiam că mă aştepţi, dar nu am ştiut ce să îţi spun.

-Şi acum ştii?

-Nu, dar îţi datoram măcar o vizită, după câte ai făcut pentru mine.

 

            Mi-a zâmbit trist şi ridicându-se de pe hamac, a păşit sper gardul ce ne despărţea de realitate.

 

-Mă bucur că ai venit singură! Spuse ea privind la sora ei, ce avea chipul si inima desfigurate, Suferinţa.

-La intrare ne-au întâmpinat trei broaşte. S-a speriat de ele şi a preferat să se întoarcă.

-Da... din şi pentru Iubire mor mulţi... pentru Suferinţă, însă... nu moare nimeni.

-Deci broaştele acelea sunt moartea?

-Moartea poate lua diverse forme...

 

            Emana atât de multă căldură sufletească şi avea atâta înţelepciune în glas, încât, după atâta timp, mă simţeam în siguranţă.

 

-De mult timp e sora mea alături de tine?

-De aproape un an de zile, de când ne-am despărţit în timpul acelei furtuni sufleteşti, în fiecare clipă a fost aici. În drum spre şcoală mă ţinea de mână. Când mergeam cu prietenii şi mă simţeam bine, îmi amintea că din cauza ta sunt goală pe dinăuntru. Iar seara... când mă puneam în pat, îşi aşeza trupul rece ca gheaţa alături de mine şi îmi şoptea amintiri dureroase.

           

M-a privit tristă, iar pentru câteva momente s-a făcut linişte. Printre scândurile gardului ce lemn am putut vedea Suferinţa cum se agita şi căuta o porţiţă prin care să intre, dar peste tot erau broaşte care îi urmăreau orice mişcare. Apoi Iubirea mi-a şoptit.

 

-Şi cu toate că eu sunt motivul pentru care suferi, nu mă urăşti...

-Nu din cauza ta e Suferinţa mereu lângă mine. Tu nu ai avut nicio influenţă asupra deciziei lui. A fost alegerea lui să plece.Tu ne împreunezi mâinile şi sufletul, tu aduci cu tine Fericirea să-şi presare stelele asupra noastră şi tu eşti cea care ai grijă de noi pe tot parcursul drumului. E alegerea fiecăruia dacă vrea sau nu să îşi continue drumul în compania ta.

 

-Nu mă învinovăţeşti deloc?

-Nu... nu-l învinovăţesc nici măcar pe el... pe nimeni! Într-o poveste de Iubire, nu e nevoie de vinovaţi.

-Şi Suferinţa?

-Am învăţat să trăiesc cu ea, să o accept, să o ignor. Aştept doar clipa în care ceaţa se va ridica de pe sufletul meu şi voi putea să văd persoanele care îmi vor binele. Până atunci nu pot avea încredere.

 

            M-a ascultat gânditoare. Mi-a luat mâna şi a pus-o în mâna ei şi mi-a spus blând:

 

-Ştii că eu aş putea să o alung...

 

            M-am ridicat, am îmbrăţişat-o şi plecând, am zis:

 

-Ştiu,  dar încă nu sunt pregătită să păşesc pe acelaşi drum cu tine.

-Nu te grăbi, eu voi fi aici, aşteptându-te.

 

            Chiar înainte să ies pe portiţa grădinii, m-am oprit să mai privesc o data frumuseţea ce mi se aşternea la picioare.

 

-Te rog mult să treci din când în când şi pe la El... du Fericirea cu tine, dar spune-i să îşi umple buzunarele cu stele. Dacă El te va simţi, să îi spui că eu te-am trimis şi că îi doresc o viaţă plină de zâmbete. Iar în privinţa mea... nu-ţi face griji. Mă voi întoarce. Dar va mai dura ceva timp... până sufletul îmi va fi vindecat.

 

            Am părăsit grădina Iubirii cu sufletul împăcat, şi întorcându-ma la Suferinţă, am luat-o de mână şi ne-am continuat drumul.

 

Te iubesc-uri.

Aştept cu nerăbdare să rostesc iar acel "te iubesc" sincer, de care să nu-mi fie frică şi care să nu-l spun din obligaţie pentru el. Aştept cu nerăbdare să aud un "te iubesc" sincer, care să nu îmi rănească auzul şi care să nu simt că mă încătuşează de inima lui.

Unde sunt "te iubesc-urile" de odinioară?

Voi, care îmi citiţi blogul... cum staţi cu "te iubesc-urile" în ultima vreme? :)

Vals din iubire.

Păşeşte uşor printre stropii de rouă, sari printre ei, învârte-te, dar nu-i zdrobi. Îmbrăţişează-ţi aripile şi înalţă-te spre cer. Acolo despică norii până îţi găseşti un partener de dans. Ai grijă doar să nu aibă aripile transparente. Va dispărea jocul de lumină. Vă veţi întâlni şi vă veţi oglindi în zâmbetul celuilalt. Aici e nevoie de curaj, minte, înţelepciune... ca să vă iubiţi din prima clipă. Să iubiţi dansând... să dansaţi iubind.

Coborâţi încet spre pământ şi zdrobiţi impreună toţi picurii de rouă. Suflaţi-i, evaporaţi-i! Legaţi Soarele şi trageţi-l spre miazăzi, tu şi zânul tău. Nu vă împreunaţi mânile până nu stingeţi Soarele în ocean. Întinde-te pe iarba moale, plângi, ţipă, simte, iubeşte! Ridică-te uşor şi învârte-te până rochiţa ta purpurie va picta apusul.

Roagă-l să-ţi aducă luna şi aşeaz-o pe cer să o puteţi privi stând tâmplă în tâmplă, până vi se va vedea respiraţia. Acum puteţi dansa! Valsaţi în jurul lunii şi lăsaţi în urma voastră paşi de stele.

Dansează! Zâmbeşte!

Simte! Iubeşte!

Asculta mai multe audio Muzica

Mda...

Cât de curând o să mă iubeşti cum te-am iubit (şi poate încă de iubesc) eu pe tine... şi atunci o să mă doară în fund de sentimentele tale. :) 

Unii oameni vor să facă ceva cu pasiunile lor. Hai să îl ajutăm pe Alex, frăţiorul meu scump şi drag, cu un clik pe myspace-ul lui.

Myspace-ul lui Alex

Soarele a murit.

Întuneric. Câte o lacrimă cade în hăul întunecat, lăsând în urma ei ecouri de râsete. Zeci de mii de inimi bat la unison, într-un ritm greoi, sacadat, plin de ură. 

Războiul e pe sfârşite. Nici măcar Soarele* nu a supravieţuit. De fapt, el a fost principala victimă, începutul şi sfârşitul. Ritmuri de manele se aud până la porţile Raiului, unde îngerii ascultă în căşti muzică simfonică. Poate ei reuşesc să se salveze. 

Şi tot Jazz-ul...? Milioane de note muzicale aruncate în acid. Falsul a acaparat lumea. 

Am putea să ne întoarcem din drum? În ritmul acesta distrugem geniul. 

Soarele*- aici face referire la Soarele lui Ioan Barbu, care reprezintă apogeul cunoaşterii. 

De azi...

De azi sunt fericită! De azi am închis orice portiţă de scăpare către tine. Nu te mai vreau! Te las în lumea ta plină de fum şi îmi colorez gri-ul. Sunt destui îngeri care mi-ar împrumuta pigmentul lor din zâmbete. Îmi vine să plâng, să ţip de durere că eu însămi te voi transforma într-o umbra. Tremur din toate încheieturile şi vreau să dau timpul înapoi, să dorm toată ziua în care te-am cunoscut. Ploua cu găleata, dar eu vroiam să mă plimb, să învârt umbrela între degete şi să râd. 

Pentru un demon arăţi mult prea angelic. Dacă ştiam, îmi chemam atunci îngerul să mă salveze, dar l-am alungat. Pe el şi toţi care i-au urmat, încercând să mă ia în braţe, să mă ducă în zbor peste drumul bătătorit pe care mi l-ai aşternut în faţă.

Am preferat să lupt, să sufăr, să-mi privesc sufletul ce icnea de durere. Nu auzeam decât muzicalitatea glasului tău şi nu vedeam decât albul zâmbetului tău. Zâmbetul e singurul lucru care îmi place la oameni. Dar tu eşti un demon, cel mai demon dintre toţi. Nu te-ai coborât la nivelul unei muritoare. Nu ai făcut decât să dansezi cu mine prin foc şi fum.

Azi s-a terminat. De azi încep căutarea pentru un nou înger, care să pună lacătul pe portiţele de ieşire proaspăt închise. De azi vreau să mă pierd printre nori!

Rău de iubire.

Suferi de rău de ea. Faringele şi esofagul îţi ard, iar sângele care-ţi pompează prin vene este atât de rece încât îţi este palid până şi ţesutul neted de tip cardiac. Plasma alunecă leneşă oprindu-se o dată la 24 de bătăi de inimă. Nu-i pasă că tu te prăbuşeşti printre vise şi promisiuni.

Simţi moleculele de aer cum se izbesc de pereţii canelelor tale respiratorii şi ţi-ai dori să poţi respira apă, să simţi cum îţi dansează ciclostonii prin plămâni.

Globulele albe au început un război civil cu hematiile. Le-au luat prizoniere şi negociază cu inima pentru eliberarea lor. Dar ea nu are chef de negocieri. 

Se chinuie să îşi menţină ritmul încetinit de durerea care a cuprins-o. Se opreşte din când în când să îşi tragă sufletul, apoi continuă cu şi mai multă hotărâre. Nu vrea să te abandoneze, nu vrea să renunţe, pentru că e responsabilă pentru moartea ta sufletească. Nu o judeca... iart-o... uită!

Scrie-ţi sufletul pe foaie!

Scrie-i o scrisoare de dragoste pe placul ei! Cum îi place? Tu ştii mai bine decât oricine, dar probabil că în cazul ei, ai impresia că nu ştii nimic! Nu începe cu clasicul "draga mea", mai bine scrie "Hey, micuţo"! Nu îi spune motivul pentru care îi scrii! Spune-i doar că vroiai să se chinuie să îţi înţeleagă scrisul! Nu te emoţiona! Comportă-te pe hârtie la fel cum te comporţi când eşti în faţa ei! Fii rece, atent, fă-o să râdă! 

Imaginează-ţi cum ar citi scrisoarea, stând întinsă pe pat şi dând din picioare, cu un zâmbet larg pe faţă! Fă-i o descriere completă! O să râdă şi o să îşi schimbe poziţia. Doar nu ai vrea să-ţi dea dreptate...

Nu-i spune că o placi... o să se supere. Mai bine zi că îţi place cum îşi pune mâna la gură când râde, sau cum îşi plimbă degetele pe gâtul tău când vrea să te enerveze. 

Nu-i spune că o iubeşti, căci o să arunce scrisoarea. Spune-i că ai vrea să îi faci o poză în cel mai prost moment al ei. Fiindcă atunci ţi s-ar părea că e ea, naturală, fără nicio mască. 

Mărturiseşte-i că adori cum tresare când te joci în părul ei şi că te uiţi mereu la ea pe furiş, fiindcă e atât de simpatică atunci când nu e atentă. 

Sau cel mai simplu... scrie-ţi sufletul pe foaie. Atunci te va iubi mai mult decât te iubeşte deja. Ce? Nu ştiai, da... te iubeşte. Dar nu-i spune că ştii! Nu îi place să fie cu garda jos.

Scrie-ţi sufletul pe foaie!