Ani de liceu part2.

Ziceam în postul anterior că voi scrie și despre proful de fizică. Cred că dintre toți, acesta mi-a displăcut cel mai mult. Mă plictiseau îngrozitor orele lui, dar și el ca persoană fiindcă avea un stil ciudat. Chiar dacă povestea ceva extrem de interesant, tot te plictiseai în așa hal încât te enervai, vroiai să ucizi pe cineva!
Vorbea rar, și făcea niște desene minuțioase pe care se aștepta să le faci la perfecție, iar când îl deranjai, stătea câte 5 minute și se uita fix la tine, până vroiai să dispari (eu îmi făcusem obiceiul să mă holbez înapoi.). În vremurile bune când aveam bretonul mai lunguț așa și într-o parte, îmi puneam cartea în față, lăsam capul în jos și dormeeaaam, toată ora de fizică, nu avea nimeni treabă cu mine.
Apoi am ajuns în clasa a12-a, în prima bancă, în stânga catedrei. Stăteam atât de aproape de omul ăla, încât aveam impresia că mai are un pic și se pune la mine în brațe. Ok, și eu ca fată deșteaptă ce sunt, m-am gândit în felul următor: nu știu fizică, sunt paralelă, așa că voi fi cuminte, voi fi atentă și poate-poate mă lasă în pace și mă trece și clasa. Da de unde! Încontinuu mă stresa cu tot felul de întrebări, la care nu aveam alt răspuns în afară de ”nu știu”. Colegii ziceau că el crede că sunt obraznică, dar eu îi făceam o favoare. De ce să pierd și timpul meu și al lui cu o grămadă de ”ăăă-uri”?
În fiecare oră ne dădea câte o problemă și apoi se plimba printre bănci, așteptând ca cineva să o facă. Ce-i drept, toată lumea făcea, dar niciunul bine. Așa că eu scriam datele problemei, puneam creionul pe bancă și așteptam, lucru care la profu i se părea extrem de dubios. El pur și simplu nu putea să înțeleagă că nu știu. ”Cum să știi dacă nu încerci?” era întrebarea lui obișnuită. Păi omule bune, dacă nu știam nici măcar să scriu calumea ce mi se dă și ce mi se cere, de unde sa știu cum se rezolvă?
Pentru el cine nu știe fizică este nul, nu are rost să trăiască pe fața pământului, sunt oameni de umplutură. Eu eram/sunt un om de umplutură. Noi eram inculți fiindcă ne uitam la fotbal și ronțăiam semințe. Noi nu am auzit în viața noastră de Mozart, de Bach, de Vivaldi. Noi știm doar Salam, Pește și alte alimente.
Bine bă, că ești tu deștept și mergi doar la operă și te uiți doar pe Discovery la tv.
Știu că într-o oră m-am enervat pe el și l-am contrazis. Ne povestea despre doi tipi, cei mai mari fizicieni din lume, unu de origine x, altu de origine y, care s-au întâlnit și au vorbit în nu-știu ce limbă. Lui i se părea un lucru incredibil că oamenii ăia sunt fizicieni și știu vorbi și o limbă străină. Eu sunt manichiuristă și știu engleză și puțină franceză. Mare lucru. Și i-am spus frumos că există destui oameni de genu ăsta, că nu ești geniu doar dacă știi fizică și că poți fi bun la orice și să excelezi în orice domeniu dacă îți place cu adevărat ce faci. Până seara am primit vreo 5 telefoane cu felicitări că i-am închis gura. A2-a zi, când a venit la oră, primul lucru pe care l-a făcut, a fost să încerce să îmi dea o replică. Păcat că nu i-a ieșit... sărăcuțul... probabil că si-a bătut căpșorul toată noaptea pentru faza asta.

În altă ordine de idei era un om dubios, cu idei dubioase și expresii și mai dubioase.

”La ce lecție suntem? Crocodilul?”
”Cum e viteza? Albastră.”
”De ce avem nevoie de copaci, de apă, de aer?”

Am uitat să specific că tot timpul, dar TOT TIMPUL ne ținea în pauză!!


poza