Oare?

Te-am regăsit, cum o fac de fiecare dată când mă întorc.

Îmi era atât de dor să îţi simt bătaia inimii. Deşi nu erai acolo, îţi auzeam perfect glasul, iar locul acela este singura ta amintire care mai dăinuie. În rest nu exişti, eşti doar o fantomă printre amintiri, care prinzi contur doar când sunt acolo... acolo unde mi-e sufletul.

Şi e atât de linişte, iar vântul poartă fărâme ale iubirii noastre. Acolo eşti, mereu, acolo suntem şi acolo vom fi în fiecare viaţă. Fiindcă noi ne-am iubit fără să ştim ce e aceea iubire.

Oare tu... ce simţi când te întorci? Îţi tresare sufletul, îmi simţi gustul buzelor când bei apă? Nu îţi simţi picioarele grele când păşeşti pe drumurile care noi le-am străbătut de atâtea ori, suflet lângă suflet, zâmbet lângă zâmbet?

Oare cum am reacţiona dacă ne-am ciocni unul de altul, într-o zi ploioasă de noiembrie, departe de pulsul iubirii noastre?

Oare... când ne vor aparţine sufletele iar în întregime?