Isi deschise ochii in acea dimineata care avea sa ii schimbe viata. Avea sa il faca sa isi planga de mila, chiar daca au trecut aproape 7 luni de zile. O parasise. Pe ea, pentru care si-ar fi dat viata, pe care o considera o zeita care a venit sa ii dea viata vesnica, lui, muritorului de rand. Isi puse mana la frunte, s-a incruntat si incerca sa isi aminteasca ultimele detalii. Fosta lui prietena, acea fiinta pe care o considera gingasa si plapanda a venit si i-a plans in brate... ca ii lipseste... ca viata ei e neagra fara el, ca el ii dadea culoare. Trecuse totusi mult timp. Credea ca inca o iubeste, asa ca si-a alungat zeita. I-a zis ca nu poate sa o iubeasca pana la infinit si inapoi, asa cum o face ea. Cat se insela... cat se insela.
Insa floarea sa gingasa nu se compara cu intreaga natura ce fusese pana in acea zi asternuta la picioarele sale. De fapt, nici macar nu era o floare. Era o buruiana simpla, chiar rea, dar nu vazuse pana acum. De ce nu vazuse? Ea i-a deschis ochii.
Si-a amintit ca a calcat floarea in picioare... atunci cand si-a dat seama cat tanjeste dupa buzele zeitei, dupa pielea ei catifelata, dupa surasul ce ii umplea inima cu mii de culori vii. Ce avea sa faca acum? Cum isi va recupera sufletul care ea i l-a luat si i l-a bagat intr-un buzunar de la piept. Si-a atins pieptul. Avea si el un buzunar. Nu era gol. Avea acolo un suflet mic, usor, dar care emana atata dragoste si caldura incat pur si simplu nu il puteai privi.
O vroia inapoi, dar nu stia ce sa faca. A deschis fereastra si acolo a vazut un mic spiridus ce isi culegea lacrimile de pe pervaz. Le punea intr-o punga, iar lacrimile se transformau in puf, care apoi ii dadea drumul in aer.
"De ce plangi?"
"De fericire!" spuse micul spiridus culegand inca o lacrima in manuta lui.
"Ce motiv ai tu sa fii fericit?"
"Fiecare rasarit de Soare ma face fericit. Fiecare furtuna ce se isca din senin. Fiecare sentiment ce ajunge la urechile mele."
"Tu auzi sentimentele? Si... ce auzi acum?"
"Aud dragostea ce striga din sufletul tau... striga dupa ea, iar ea aude."
"Aude? Chiar aude?" Inima i-a tresarit. Zambea fara sa vrea.
"Da, dar ii este frica sa raspunda. Ii este teama sa nu o alungi iar. Insa nu isi poate lua sufletul de la tine."
A simtit ca inima i se frange in mii de bucatele. Cata suferinta a putut provoca unei asemenea fiinte... se ura, dar nu putea sa se urasca mai mult decat o iubea pe ea. A inceput sa alerge... pana la cel mai inalt munte. Sa fie cat mai aproape de ea. Sa il auda din spatele norilor. A strigat-o, dar nu a primit niciun raspuns.
"Te ador zeita mea, te ador! Si daca tu ma urasti cu adevarat, ia-ti sufletul si lasa-ma sa pier! Te vad urcand pe malul viselor mele, ma uit in ochii tai tacuti, iti ascult respiratia oarba si iti simt mana paralizata. Esti de neatins, pulsul inimii tale orbindu-ma, privirea ta ma tine prizonier intr-un amalgam de regrete si sperante.
Speranta – cea mai neiertatoare si insistenta durere.Te seaca de vlaga ,te chinuie dandu-ti putere, te deprima indulcindu-ti teroarea de zi cu zi.Se zice ca ea este cea care moare ultima, lasandu-te pe tine sa mori dupa ea.O vad, o vad...O vad bantuindu-ti gandul.
Ma uit la mainile ei.Albe, mici cu unghii asimetrice facute pentru a zgaria sufletul naivului.Pun mana pe numele tau, tu tresari privindu-ma cu urăa.E din cauza ei.Din cauza celei care ti-a cuprins rasuflarea grea. Inca ii striga zeitei. Ii tinea sufletul in palma. In clipa aceea acesta a crescut de 3 ori, iar norii au facut loc unor raze pe care a coborat ea, imbracata intr-o rochie verde pe care stateau frumos aranjate flori purpurii. L-a luat in brate si l-a sarutat daruindu-i eternitatea. Eternitatea alaturi de ea.
[Special 10x to Monica :x Luv ia :x ]
