Olanda!

Oricât de multe călătorii am face, atât prin țară cât și prin lume, niciodată nu vom scăpa de acea senzatie că ”am uitat ceva”. Cu această senzație ne-am urcat și în microbuz. Desigur, nu au lipsit nici nerăbdarea, speranța și voia bună.

Daaa, dar acesta este doar începutul! Adica un sfert din început, fiindcă prin Aleșd s-a stricat microbuzul, iar noi, ce am fi putut face două ore? Am mâncat, normal! Și câte bunătăți a pus toată lumea! Cornulețele facute de doamna Geta, ciocolată, chifteluțe, senvișuri, sucuri etc.
Într-un final ne-am reluat traseul. Am ajuns la mănăstirea Melk - prima oprire. Nu pot spune decât că... îmi doresc să devin o scriitoare suficient de bună încât sa fiu capabilă să descriu într-o mică măsură splendoarea acelui loc. Sau poate dacă aș fi avut un aparat microscopic în ochi, care sa facă poze de câte ori clipesc, ați fi putut să priviți prin ochii mei.

Am ajuns luni după-masă în Olanda, unde ne-au întâmpinat familiile cu zâmbetul pe buze. Astfel am cunoscut-o pe Selina, care mi-a fost soră pentru trei zile, și îmi va rămâne soră, chiar dacă nu mai dormim în aceeași cameră. O persoană extraordinară, mereu cu zâmbetul pe buze, de care ne-am atașat iremediabil, iar ea s-a atașat de noi. Desigur, le-am cunoscut și pe Fleuriette, Savannah, Loes, Meryem etc.

Trei zile de spectacole, unele extraordinar de interesante, iar la altele oboseala și-a spus cuvântul. Spectacolul nostru a ieșit bine, am fost extrem de mulțumiți. :) Am participat la ateliere, eu fiind la cursul de Olandeză, unde am învățat să spun cum mă cheamă, câți ani am, și că am un frate. Am mâncat acolo mâncăruri dubioase, dar cică specifice lor... cum ar fi... biscuiți cu pâine!?!?!
Pauzele între spectacole ne-au acordat suficient timp încât să socializăm. Astfel am cunoscut francezi, olandezi, turci foarte simpatici! Iar mie, sincer, mi se pare extraordinar să poți să comunici cu oameni cu mentalități diferite, care la rândul lor sunt dornici să te cunoască, să învețe ceva nou și de care vrei, nu vrei, în cele câteva zile de festival de atașezi iremediabil.

Am asistat și la un spectacol profesionist, care ne-a impresionat pe toți: Ouf! cu Barbara Taquin și Fracois Pinte, în regia lui Olivier Taquin.

Iar noi, trupa, nu ne-am înțeles niciodată atât de bine între noi ca acum... Am râs, am glumit, am dormit unii peste alții în microbuz și ne-am făcut o grămadă de glume prostești, dar pentru care nu s-a supărat nimeni. Cum am putea uita de turcul fictiv care s-a îndrăgostit de Amalia? Turc care apoi s-a dovedit cât se poate de real, dar mai mult furios decât îndrăgostit. Eu mi-am asumat sarcina de a mă preface îndrăgostiă fără cale de scăpare de Ionuț, de la noi din trupă, pe care săracu, l-am băgat într-o stare de confuzie incredibilă.

Eee... normal că am ajuns și la sfârșit. Un sfârșit plin de lacrimi, de promisiunea revederii, deci probabil suntem conștenți că sunt extrem de mici șansele să ne revedem, am preferat să plecăm cu speranța în suflet.
Au fost câteva zile extraordinare, din care am învățat extrem de multe lucruri și care mi-au lăsat în suflet o amintire frumoasă și extrem de călduroasă!

Din păcate, încă nu am pozele, dar promit că voi reveni!

Acum, Amifranul ne așteaptă!!!