Umbrela lipită.

Îneacă-mă într-o mare de deziluzii şi lasă reproşurile să mă tragă la fund. Nu încerca să mă salvezi. Adică... de ce ai încerca? Eu nu mai contez.
Aveam un pachet de ţigări mixt. Tu le-ai fumat pe toate: speranţa, amintirile, visele. Acum stau şi mă întreb dacă nu mi-ar încăpea sufletul în pachetul rămas gol, fiindcă... tu mi-ai ascuns cutia de metal, când doar fericirea mea conta pentru tine.
Te-ai întins până la cer şi printr-o mişcare fugitivă ai luat toate stelele,pe care, cândva, chiar tu le-ai aşezat acolo. Am rămas în întuneric.
În timp ce lacrimi cristaline te implorau să te opreşti, ai luat bolul cu promisiuni şi l-ai spart. Toate promisiunile s-au împraştiat... apoi ai calcat pe ele. Nu mai rămăsese decât umbrela, care ai sfâşiat-o. Ai sfâşiat-o în faţa mea, având zâmbetul acela al tău plin de inteligenţă, pe care îl iubeam atât de mult.
În timp ce tu plecai, am luat umbrela şi am început să o lipesc. Cu atât am rămas din tot ce-a fost... cu o umbrelă lipită. Atât a rămas din noi.