Astăzi nu am simţit nevoia să port haina roşie. Aş fi fost prea veselă în această stare generală de repaus.
M-am îmbrăcat cu melancolie şi am ieşit ca să mă amestec prin mulţimea non-coloră. Acesta este un cuvânt? Nu ştiu! Prea multă lumină şi paravanele opace m-au debusolat complet. Rătăcesc pe un coridor unde o femeie ţipă la fiul ei dar acesta n-o aude. De-a lungul anilor s-a adunat disperare în glasul ei şi indiferenţă în fiinţa lui. Între ei a adoptat o poziţie nonşalantă un zid de sticlă. Se lăfăie peste tot şi se pare că n-o observă pe femeia căruntă ce se izbeşte continuu de şoldul său transparent.
În capătul coridorului, un bărbat îşi îndesa cuie în cap. Clipea repede şi respira spasmodic în timp ce sângele aluneca uşor peste tâmplele lui cărunte.
O uşă s-a deschis, iar glasuri revoltate au năvălit pe coridor încercând să ucidă geniul. Autori, matematicieni, fizicieni, soprane, nume puternice mâzgălite de simple cuvinte ale unor ei… doar nişte ei… Nu câte un ,,El” în parte, ci ei...
Opriţi-vă! Iar distrugem geniul...
