marți, 17 septembrie 2013

Cuvintele unde rămân?


















Până la urmă cred că nu e vina nimănui că noi suferim. Noi suntem singurii vinovaţi că nu ne respectăm destul, ne umilim, cerșim dragoste și aprobare, apoi ne complacem intr-o stare de melancolie idioată in care ne amintim doar vremurile când era bine. Dar certurile? Cuvintele urâte aruncate la nervi, promisiunile incălcate? Alea unde rămân când ne este dor să simţim acea persoană lângă noi? Se vor intoarce inevitabil și alea...

4 comentarii:

  1. in ipocrizia si ura in care ne inconjuram si ne mintim ca "noi suntem mai buni" acolo, in refuzul de a ajuta si de a intelege ca suntem toti oameni. unii nu cersesc, unii lupta pentru dragoste si sunt distrusi pentru ca incearca.

    RăspundețiȘtergere
  2. Asa e... si aceia care lupta si sunt distrusi, nici nu se invata minte... incearca iar si iar pana raman fara speranta...

    RăspundețiȘtergere
  3. eu sper, incerc si reusesc. daca nu reusesc nu renunt sa sper.

    RăspundețiȘtergere