J`♥ Amifran

A fost Arad... A fost Amifran... A fost vis!
E Paradis pentru o săptămână. O săptămână în care nimic și nimeni nu mai contează, doar ce se întâmplă acolo. Spectacole, muzică, lumină, dans, prieteni, fum, săruturi, iubire ce ține trei zile, gălăgie, aplauze, poze. Găsești acolo tot ce ți-ai putea dori vreodată. Este un antrenament continuu pentru suflet și minte.
Ajungi acolo obosit după călătorie doar cu speranța că te vei distra, dar nici nu ai idee ce te așteaptă.
Începe deschiderea festivalului, lumină, baloane, confetti, discursuri optimiste și afișarea păpușii care va supraveghea tot festivalul, din locul ei special amenajat deasupra scenei.
Urmează atelierul unde ești repartizat și habar nu ai ce te așteaptă. Și îți place sau nu, dar nu ieși cu mâna goală. Ieși cu o nouă experiență, câteva cuvinte noi din vocabularul limbii franceze și mai ales, prieteni noi, grozavi, cu care ai sau nu lucruri în comun, dar de care te atașezi inevitabil.
Totul se derulează într-un ritm halucinant... nu îți dai seama când ajungi în culise, așteptând să intri pe scenă, să îți spui replica, iar emoțiile te fac să tremuri. Râsete, aplauze, poza de după spectacol.
Să nu uităm de celebrele Soirée Surprise unde se întâmplă cea mai mare parte din magie. Acolo cunoști pe toată lumea și pe nimeni, dar nu-ți pasă. E perfect!
Spectacolele de zi cu zi, te acaparează, te fac să aplauzi, să te ridici în picioare, să-ți dorești să nu se mai termine saaau, din contră, în cazul în care oboseala își spune cuvântul, îți crează o atmosferă prielnică să poți dormi.
Închiderea festivalului... Mulțumiri, promisiune pentru ediția următoare, diplome, premii... Și atunci, păpușa Amifran, care a vegheat cu luare-aminte timp de o săptămână, coboară de pe piedestal, oferind spectatorilor ultimul spectacol. Nu poți să ieși din sală fără câteva lacrimi în ochi.
Iar în ultima seară, chiar dacă distracția e în toi... faci tot posibilul să nu te gândești că mai sunt câteva ore și visul se termină. Iar în drum spre ultima ta noapte la internatul care ți-a fost casă în tot acest timp, plângi. Plangi fiindcă s-a terminat, fiindcă te întorci acasă, fiindcă a fost prea puțin, fiindcă nu știi ce ar putea înlocui aceste zile, fiindcă îți rămâne o bucățică din suflet acolo, la Arad.


(Acum, lăsând la o parte generalitățile, m-am simțit minunat. Spectacol a ieșit grozav. Mi-am făcut o grămadă de prieteni din Dej, Constanța, Arad, București, Austria, pe care sper că voi mai avea șansa să-i revăd și pe care promit că nu-i voi uita niciodată! )