Ziceam în postul anterior că Paradisul s-a destrămat... acum, nu mai sunt atât de sigură de asta... Nu cred ca poate să se destrame complet, deoarece mereu există o fărâmă de speranţă, din cauza căreia va fi mereu, pentru eternitate, într-o destrămare continuă. Şi de atâtea ori mi-aş dori să se termine o dată... deoarece să fiu iar şi iar dezamagită e mult mai dureros decât lipsa speranţei.
Sinceră să fiu, n-am nici cea mai mică idee cine îmi citeşte blogul dintre persoanele care mă cunosc şi... i don`t give a damn cine îşi dă seama despre ce vorbesc. Au trecut prin viaţa mea unele persoane care... pur şi simplu s-au imprimat atât de adânc în sufletul meu, încât oricât m-aş preface, nu am renunţat încă şi nici nu sunt sigură când voi putea renunţa... Şi când le văd atât de fericite şi fără nicio grijă şi când le văd atât de schimbate, mi se par atât de ciudate şi mă învinovăţesc că nu am insistat să ţin de aţa aceea, când a început să se destrame legătura. Eu n-am fost acolo când au avut nevoie... eu am preferat să renunţ în loc să lupt, iar acum e prea târziu, iar suferinţa e prea mare şi mi-am dat seama cât e de dificil să încerc iar şi iar.
Şi mi-ar plăcea atât de mult să fim iar noi... să râdem, să stăm cu orele alegându-ne hainele şi machiindu-ne, ca mai apoi să mergem să dansăm până nu ne mai ţin picioarele... şi tu să ai grijă de mine când am prea multe pahare de vin la bord şi eu să mă cert cu băieţii care se dau la tine, doar pentru ca ai prieten...
Şi uite, cât sunt eu de orgolioasă, recunosc că mi-e dor... şi am mai recunoscut o dată... în testul ăla idiot de la religie...
Şi timpul se scurge atât de repede...
foto
