Winter, i`m ready for you!

Oficial îmi este dor de zăpadă. De căldura aceea care mă cuprinde, fericirea aceea specifică atunci când ninge ușor, cu fulgi imenși. Mă bucur ca un copil. Sar, alerg, zâmbesc, scot limba să mi se așeze fulgii reci pe ea, murind astfel pe papilele mele gustative.
Nu-s cine știe ce fan al iernii... sunt rea de frig și de aceea trebuie să port o grămadă de haine... Și nici nu sunt fan al sporturilor de iarnă. Dar aș fi gata să dau orice pentru o plimbare prin zăpadă, sau să stau pe geam, cu o cană de lapte cald cu scorțișoară, privind fulgii aceia mari despre care vorbeam odinioară.
Așa că... winter, i`m ready for you!

poza

Cuvintele unde rămân?

Până la urmă cred că nu e vina nimănui că noi suferim. Noi suntem singurii vinovaţi că nu ne respectăm destul, ne umilim, cerșim dragoste și aprobare, apoi ne complacem intr-o stare de melancolie idioată in care ne amintim doar vremurile când era bine. Dar certurile? Cuvintele urâte aruncate la nervi, promisiunile incălcate? Alea unde rămân când ne este dor să simţim acea persoană lângă noi? Se vor intoarce inevitabil și alea...

Superblog.

Ținând cont de faptul că nu am fost prea activă în ultima vreme, că într-un fel am devenit reticentă față de propriul meu blog, am considerat că am nevoie de o provocare, de un imbold să scriu. Trebuie să îmi pun la încercare atât creativitatea, cât și perseverența. Astfel, am dat peste competiția online ”Superblog”, care, deși mi se pare că este doar pentru profesioniști, nu înseamnă că nu mă va ajuta să evoluez în această ”artă” a bloggerilor.
Așa că, sunt entuziasmată de această provocare și sper ca puținii mei cititori fideli să mă susțină.
Sunt sigură că mă voi distra pe cinste!

Promisiuni...

Nu înțeleg de ce oamenii promit lucruri de care nu se pot ține de cuvânt. ”Eu nu te voi face să suferi”, ”nu te voi supăra niciodată”, ”voi fi mereu alături de tine”... Și apoi au uitat ce au spus, au tratat totul superficial.
E ok... sunt obișnuită cu ideea că oamenii vin și pleacă. Dar sunt unii care nu pleacă definitiv, ci ce întorc constant, te amăgesc, te lasă iar.
Oricum... cei mai groaznici mi se par cei care își tatuează numele pe sufletul tău. Mai mult, îl încrestează... și când sunt mulțumiți de rezultat, vin cu un ”îmi pare rău, dar nu pot să-ți fiu toată viața alături.” Atunci doare cel mai rău. Fiindcă, apoi, oricât de mult persoane încearcă să acopere găurile, nu vei mai reuși să alungi sentimentul acela că te simți singur....
Citisem undeva că nu e o soluție să arzi pozele, să blochezi amintirile, fiindcă de fapt doar ești într-o stare continuă de negare. Ei bine, nu știu cum să spun că... un perete plin de poze nu mă ajută prea mult.
Orgoliul. Asta mă ajută să zâmbesc în fiecare dimineață.
Ceea ce e mai nasol e că... uneori e atât de greu să ierți, să uiți...

poza

....

Și ce speranță să mai fie, când singurul lucru care te făcea să crezi că ”mâine va fi mai bine” a încetat brusc să existe?