O altă scrisoare necitită.

Dragule, am momente când uit complet de existența ta... ca și cum nu ai fi fost niciodată. Apoi, există zile ca acestea când îmi este atât de dor de vocea și parfumul tău încât de data asta aș avea puterea să renunț la mine pentru noi.
Știu că ești complicat și ai o inimă simplă, dar cum spuneai și tu, poate până acum am fi reușit să învingem prejudecățile pentru că iubirea noastră era sinceră.
Poate sunt egoistă. Poate nu îmi e dor de tine, ci de o iubire sinceră care să-mi dăruiască zâmbete.
Însă tu nu te vei întoarce, iar o altă iubire sinceră întârzie să apară. Până la urmă cred că mi-ai insuflat această dependență. Iubirea a devenit și pentru mine un drog și aș fi dispusă iar să închid ochii și să sar cu capul înainte ca să-l mai gust o dată.
De fapt nu. Poate nu-s egoistă. Poate chiar îmi lipsește să îmi spui că sunt frumoasă pentru cum mă leg la șireturi și că îmi iubești părul, emoțiile, lacrimile, buzele, tot.
Tot am vrut să te întreb dacă te mai gândești la mine așa, dar de prea mult timp mi-a dispărut îndrăzneala de a vorbi cu tine...
Și până în ziua de azi, când e furtună, mă gândesc la tine și resimt acel zbucium sufletesc de atunci.
Au fost multe furtuni în ultima vreme, dar presupun că totul dispare îndată ce apare soarele.
Nu mă înțelege greșit. Nu te iubesc. Iubesc doar ideea că ne-am iubit. Doar îmi amintesc că te-am iubit. Dar îmi e dor uneori de tine...