Din cauza scârbei mele pentru omenire, pe moment m-am lăsat de scris.

Suflet.

Mi-am dat seama că un suflet poate fi zdrobit în zeci de mii de feluri. E o tortură continuă, care nu încetează decât pentru o scurtă perioadă de timp, apoi începe iar, la o intensitate mai mică sau mai mare decât înainte. Iar sufletul, după ce a fost zbuciumat, are nevoie de o perioadă în care să se acomodeze cu noile "vânătăi", să îşi recapete elasticitatea, iar atunci e mai sensibil ca oricând, astfel afectându-ţi toate celelalte simţuri. Un drum care l-ai parcurs de sute de ori, acum parcă este mai special, cu pietre de diferite forme şi cu câte un copac care să îi ţină umbră. Sunetul trenului, cu care ai călătorit de atâtea ori parcă nu mai este un sunet de fundal, ci tot ce contează, iar în acele clipe, parcă vezi toate sufletele din jurul tău. Simţurile ţi se ascut, încât parcă ai păşit într-o altă lume... până şi iubirile vechi nu mai dor atât de tare, iar o conversaţie, un zâmbet şi câteva râsete îţi sunt suficiente.

Imagine luată de aici.

Fericire.

Dumnezeu ne oferă pe tavă câte un sortiment de fericire, dar noi de multe ori minţim că suntem alergici.

Suflet?!

Şi încă o dată mi-am dat seama că nu merită să pui suflet în nimic. :) 

2008.

Pur şi simplu nu pot renunţa încă la ideea ca anul 2008 a fost cel mai frumos an. A fost anul in care am invatat cele mai multe lucruri. A fost anul prieteniei, iubirii, suferintei. A fost perfect din toate punctele de vedere. 

Nu contează câte lucruri bune s-au întâmplat de atunci, niciun an nu se va compara cu acela fiindcă... atunci a fost începutul. :) 

Iubesc începuturile!