Unde?

Sunt un martir al propriilor mele gânduri, vise, fapte. Aştept cu nerăbdare sărutul morţii, pedeapsa supremă a vieţii.
Mă încui în mine şi nu mai aud decât vocile de odinioară ce se izbesc de pereţii minţii mele.
Unde aţi fugit voi, idealuri, din calea treptelor mele? De ce mi-aţi luat ambiţia cu voi, lăsându-mă suspendată între un prezent banal şi un trecut ce acum îl ating doar prin vis, ce îmi alunecă printre degete, asemenea argintului viu?
Nepăsarea m-a debusolat complet. Parcă nici nu observ sufletele neprihănite, zdrobite de paşii mei nehotărâţi. Visez la o intrare în absolut, dar, într-o lume în care totul este relativ, cine mai tinde spre absolut? Cine va concura cu mine? Cine va vrea să mă doboare?
Oricum... banalitatea, deşi e covârşitoare, te induce într-o stare de beatitudine ce nu are ieşire, decât mici crăpături insignifiante...
Unde a dispărut totul? Unde e realitatea? De ce au rămas doar iluziile?