Ce rămâne după o dragoste mare când totul se prăbușește?

https://tamasbianca.wordpress.com/2015/01/27/ce-ramane-dupa-o-dragoste-mare-cand-totul-se-prabuseste/

M-am mutat.

Din motive tehnice, am fost nevoită să mă mut aici: http://tamasbianca.wordpress.com. Sper să mă citiți cu drag și aici... :D

Când îmi faci cunoștiință cu ea?

Am eu ceva pe suflet de cam multă vreme și tot nu mi-am făcut timp să mă exprim în scris.
Urăsc atunci când vreun prieten de-al meu îmi scrie pe facebook sau mă sună: ”Mamăăă, ce drăguță e tipa cu care ești în poză, când ieșim toți la o cafea?/când îmi faci cunoștiință cu ea?/pui o vorbă bună pentru mine?”
Deci știi cum mă enervez? Mi se ridică tensiunea instant! Dacă vrei să combini, descurcă-te, dacă nu, lasă-te de femei, ce să zic? Adică, să te ajut eu să îți introduci organul în ceva prietenă de-a mea? Vezi de treabă. Dacă nu ai destul caracter încât să mergi să te prezinți dacă într-adevăr îți pare simpatică tipa, repet, lasă-te de femei!
Sau na, hai că întâmplător, ajung să îți fac cunoștiință cu ea, te îndrăgostești, ea nu te bagă în seamă, suferi și ori mă acuzi, ori plângi pe umărul meu. Niciuna dintre situații nu îmi convine.
Îi răspund la o astfel de cerere zilele trecute unui prieten cu ”Nu ești genul ei.” și el zice: ”Adică ce, sunt nașpa?”
Pe bune?

Suflete deschise...

Patru mari actori ai Teatrului Naţional Cluj-Napoca (Miriam Cuibus, Elena Ivanca, Ionuţ Caras şi Cristian Grosu) şi-au deschis sufletul sîmbătă, 14 decembrie a.c, în cadrul unei sesiuni de întrebări şi răspunsuri organizată cu ocazia ”Nopţii Porţilor Deschise”. Printre atîtea activităţi, scenete, work-shop-uri, concerte, lumea s-a adunat, cu mic cu mare, umplînd Sala Mare, pentru a ”fura” cîteva momente din viaţa acestor oameni care i-au făcut să rîdă sau să plîngă prin intermediul rolurilor pe care le-au interpretat.

A fost o atmosferă relaxantă şi am putut astfel să aflăm lucruri noi despre aceşti actori îndrăgiţi. Răspunzînd la întrebarea ”Ce aţi face dacă s-ar închide teatrul?” au ajuns la concluzia că ”teatrul” nu se poate niciodată închide, atîta timp cît mai există cel puţin un actor. Dar, vorbind strict de clădire, ar pune toţi, mînă de la mînă şi l-ar deschide iar, fiindcă, se consideră norocoşi că au un asemenea loc de muncă. ”Eram într-o pauză de repetiţie la piesa La răscruce de vînturi, stăteam întinşi pe scenă şi ne uitam aşa în sus şi nu ştiu cine a zis: <>. Îţi dai seama? Să vii la zece, nu la şase, să ai atîta spaţiu, e frumos… şi da… nu mi-ar plăcea să se închidă” spune Ionuţ Caras.

”Aş putea fi arhitect, poet, lăptăreasă… Aş putea fi o femeie cu bani, fără bani… Am fost deschisă spre multe aşa că la întrebarea Dacă v-aţi mai naşte o dată, aţi fi tot actor?, aş zice nu, fiindcă asta am încercat o dată. Aş încerca de fiecare dată altceva, cred” răspunde Miriam Cuibus cu sinceritate şi cu un ton glumeţ, la care sala reacţioneză cu ropote de aplauze. În schimb, lui Cristian Grosu i-ar plăcea să se facă tot actor, sau… preot.

Cele mai dragi premii, pentru ei, au fost primele, primite cînd erau elevi, la tot felul de concursuri de teatru, dar, pentru Elena Ivanca, un premiu este preţios cînd are cui să-l ofere, aşa că ea, le-a oferit băieţilor ei.

Undeva, dintr-un colţ al sălii, se aude o voce subţire, plăpîndă. Un băieţel de opt ani, repeta cu hotărîre aceeaşi întrebare: ”De ce aţi ales să fiţi actori?”. Ionuţ Caras a fost mai mult decît entuziasmat să răspundă la această întrebare: ”Eram cam de vîrsta ta şi am avut rolul lupului… Îmi făcuse mama un costum negru, iar tata o mască din blană neagră de iepure. Cînd am intrat pe scenă, nu prea vedeam fiindcă tata îmi făcuse nişte ochi prea mici la mască. M-am împiedicat de nişte cabluri şi am căzut cît eram de lung… lat. Toată lumea a început să rîdă şi m-a aplaudat. Dar eu sub mască m-am înroşit şi plîngeam. În momentul ăla o scînteie s-a aprins!”

Miriam a explicat zvonul care se auzise cu mai mult timp în urmă, că o actriţă de la Teatrul Naţional şi-ar fi tăiat venele pe scenă. ”Interpretam rolul unei nebune care trebuia să o interpreteze pe Charlotte Corday. Fiindcă interpretam o nebună, nu aveam voie să am o armă, aşa că aveam o oglindă pe care o purtam într-o teacă la gît şi totul a mers bine pînă într-o seară cînd oglinda s-a rupt şi au rămas doar două degete din ea. Şi mă gîndeam cum să-l omor eu pe Marat (Marius Bodochi) ca să nu schimb firul istoriei. Am jucat scena, nu mi-am accidentat partenerul, iar l-a sfîrşit, dintr-o neatenţie, s-a întors mînerul cu cele două degete de oglindă, la mine în venă. A tîşnit sîngele, am luat o bucată de cîrpă pe care am înfăşurat-o în jurul mîinii şi am dus spectacolul pînă la sfîrşit. După aceea a fost puţin mai problematic cînd a venit Salvarea, care a înţeles că o actriţă îşi tăiase venele”.

A fost o experienţă uluitoare, să vezi aceşti patru mari actori, interpretîndu-şi propria persoană. Degajaţi, rîzînd, glumind, fără măşti pe faţă. Fiindcă, în astfel de clipe îţi dai seama că şi ei sînt oameni, dar în momentul în care urcă pe scenă, devin fiinţe supranaturale, reuşind să ofere spectatorului o perspectivă asupra unei alte lumi, pentru ca mai apoi, să se hrănească cu aplauze.

M-am ”reprofilat”.

Am hotărât să mă reprofilez. Nu, nu îmi schimb facultatea și nici
orientările... Doar că îmi revizuiesc atitudinea. Nu voi înceta să mă port frumos cu toată lumea, în schimb voi înceta să trag de oameni, să mențin prietenii care n-au fost să fie, sau să mă chinui să nu pierd persoane... sau să încerc să fac alte persoane să se întoarcă la mine.
Nu. Nu mai fac așa. Cine vrea să rămână, rămâne, iubește, iartă... Cine vrea să-mi fie alături nu are un interes și nu se așteaptă la rugăminți pentru a-mi rămâne aproape. Consider că în momentul de față, doar cine trebuie este aproape de sufletul meu. Și cine dorește să plece... este poftit afară, fără alte insistențe. :)
Exact. Plecați! Vor rămâne doar cei vrednici... 

Mi-e teamă că nu voi mai putea scrie...

Mă plângeam o dată că eu nu vreau să rămân singură. Nu vreau să ajung la 70 de ani și să nu am pe cineva care să-mi încălzească sufletul cu o vorbă bună... Și mă tot gândesc că degeaba îi am ca exemplu pe bunicii mei care se iubeau si dupa 60 de ani de căsnicie... Nu mai e lumea așa. Nimănui nu îi mai pasă de sufletele-pereche. E prea multă răutate, e prea mult egoism.
Poate că-s o romantică incurabilă. Dar eu îmi doresc doar iubire și sănătate. Dacă le ai astea, poți face orice, poți ajunge oriunde. Dar pe zi ce trece sunt tot mai scârbită de lumea asta, tot mai rece. Parcă îmi dispare umanitatea. Îmi pun mereu sufletul pe tavă și toată lumea rupe o bucățică din el, cu fiecare ocazie. Ce se va întâmpla când voi rămâne fără suflet?
Mi-e teamă că nu voi mai putea scrie...
Și știu că mulți oameni idioți îmi citesc blogul. Și vor râde. Și vor fi fericiți. Dar sincer, nu-mi pasă. Pentru simplul fapt că nu mi-e rușine cu ce simt. Niciodată nu mi-a fost. Și blogul meu va rămâne a2-a mea casă, mereu. Știu că aici pot să mă întorc, să scriu toate tâmpeniile care îmi vin în minte, pentru că e al meu. 

Victor Măruțoiu - Lansare de carte

Joi, 14 noiembrie 2013, Biblioteca Județeană ”Octavian Goga”. Holul de la parter era plin de oameni, veniți cu mic cu mare, să fie alături de Victor Constantin Măruțoiu într-un moment atât de important pentru el, și anume lansarea volumelor de poezie Ora Soarelui și Pașii ochilor de seară.
Au fost invitați la eveniment: Ioan Chirilă, Victor Cubleșan, Constantin Rusu și Ruxandra Benea ( profesoară de limba franceză care a tradus unele dintre poemele lui Victor).
Victor, care mie îmi este un prieten foarte drag, a fost numit un ”tânăr bătrân”, ceea ce reprezintă pentru el un mare atu. De asemenea este considerat un ”om al cetății” deoarece a dat înapoi ceea ce a primit de la Cluj-Napoca, prin numeroasele sale voluntariate și fiind angrenat în cultură. Cel mai bun exemplu îl reprezintă cenaclul literar Vox Napocensis, al căruit președinte este el și care de-a lungul timpului a câștigat numeroase premii. După cum a spus și Victor Cubleșan: Victor este un foarte sufletist om de cultură, care se implică în multe activități literare clujene.
Ora Soarelui și Pașii ochilor de seară sunt volume bilingve, acestea conținând poeme în limba română și traducerile lor în limba engleză, respectiv în limba franceză. În cel de-al doilea volum se întâlnesc două izvoare simbolice: mediul simbolic de factură creștină și mediul simbolic de factură mitologică.
Constantin Rusu spune că ”sufletul românesc este născut pentru poezie” și după ce a citit câteva versuri din cărțile lui Victor, a ajuns la concluzia că ”și în altă limbă, sufletul românesc este la fel de frumos”.
Îl felicit din tot sufletul pe Victor pentru această reușită și îi doresc la cât mai multe volume! :)

Îndrăgostește-mă de tine!

Nu ai nevoie de cine știe ce tehnici de seducție ca să mă cucerești. Doar vorbește cu mine. Întreabă-mă ce-mi place să fac. Îți voi răspunde că îmi place să mă îndrăgostesc. Ridică din sprânceană și zi-mi că nu mă poți ajuta să mă îndrăgostesc. Recomandă-mi filme și melodii. Vorbește-mi despre colțul tău de Rai, despre cât de grea e viața.

Du-mă într-un local drăguț, cu tematică rustică, să comandăm dintr-un meniu legat cu ață de lână, să bem ceai din căni de lut și să-mi desenezi o căsuță cu fântâna din curte. Folosește mereu același parfum (ai putea încerca unul dintre produsele de la Super Playboy), să-l cunosc, să-l recunosc oriunde, să devin dependentă de el. Încearcă să-mi demonstrezi că sufletul pereche nu este un mit. Spune-mi că găsești totul în ochii mei și că faci un efort incredibil să nu te pierzi în ei. Apoi spune-mi să nu mă îndrăgostesc de tine, că nu are rost, că nu vom avea niciodată vreo șansă la fericire împreună. Și chiar când reușesc să mă conving că nu va fi nimic, du-mă în parc, să ne dăm pe leagăn. Promite-mi că vom dansa cândva un vals, ține-mă în brațe, dar nu mă săruta. Nu încă. Privește-mă, mângâie-mi fața și abia apoi sărută-mă. Promite-mi că vom schimba lumea, că vom scrie cărți mai tari ca și a lui Coelho, că vom găsi plaja lui DiCaprio. Spune-mi că mă iubești, nu ca să mă sperii, ci pentru că pe moment, chiar și tu crezi asta. Trimite-mi mail-uri lungi, în cre să-mi scrii că vom culege flori de liliac împreună. Nu te-ar interesa că nu vreau copii, doar să fiu mereu a ta. Nu mă lăsa să te sărut, fiindcă ești plin de praf. Nu ai apucat să faci duș după ce ai ieșit de la lucru, pentru că-ți era prea dor de mine. Convinge-mă că împreună avem super-puteri. Pleacă pentru un timp. Voi avea atâtea să îți spun, dar când te vei întoarce voi uita totul. Voi plânge fiindcă sunt sigură că îmi vei lipsi. De fiecare dată vei observa că mă fac tot mai frumoasă. Vom sta îmbrățișați într-o  parcare goală și vei aștepta să mă liniștesc. Până în acest moment voi fi sigură că totul a fost trecător, ca a fost doar o furtună de varpă. Una cu fulgere și tunete, care rupe copacii de la rădăcini, dar în final tot o furtună. Dar atunci, acolo, mi se va distruge orice convingere și voi realiza cât de dependentă sunt de tine de fapt. De sufletul tău, de discuțiile noastre, de plaja lui DiCaprio din care nu am apucat să văd decât o frântură și a cărui miros sărat îmi va rămâne mereu întipărit în minte.

În final, rupe-ți sufletul și dă-mi drumul. Fiindcă așa e cel mai bine. Fă planuri că ne vom întâlni peste cinci ani și ne vom iubi la fel de mult. Lasă-mă să intru în sevraj pentru mângâierile tale. Așa vei ști că voi fi pentru totdeauna a ta, pentru tine...

Acest post a fost scris pentru SuperBlog 2013

Unde suntem?

Și doar o frântură din ceea ce a fost m-a făcut să intru in sevraj...
Mi-e dor de voi... de noi... de zâmbetele noastre....
Unde suntem acum?
Ei bine, oriunde am fi, nu suntem impreună și e cam intuneric aici....

Când?

Oare când am inceput să ne indrăgostim? Care a fost data, ora, minutul, secunda in care inimile noastre și-au acordat corzile pentru un duet?
Când buzele tale au inceput să le caute doar pe ale mele? Dar pielea mea când a devenit atât de dependentă de atingerea ta?
Imi amintesc doar nopţi de vară care cerșeau o briză, pline de respiraţii furate...
Și apoi... când am inceput să ne uităm? Care a fost data, ora, minutul, secunda in care iubirea și-a pierdut drumul?

Winter, i`m ready for you!

Oficial îmi este dor de zăpadă. De căldura aceea care mă cuprinde, fericirea aceea specifică atunci când ninge ușor, cu fulgi imenși. Mă bucur ca un copil. Sar, alerg, zâmbesc, scot limba să mi se așeze fulgii reci pe ea, murind astfel pe papilele mele gustative.
Nu-s cine știe ce fan al iernii... sunt rea de frig și de aceea trebuie să port o grămadă de haine... Și nici nu sunt fan al sporturilor de iarnă. Dar aș fi gata să dau orice pentru o plimbare prin zăpadă, sau să stau pe geam, cu o cană de lapte cald cu scorțișoară, privind fulgii aceia mari despre care vorbeam odinioară.
Așa că... winter, i`m ready for you!

poza

Cuvintele unde rămân?

Până la urmă cred că nu e vina nimănui că noi suferim. Noi suntem singurii vinovaţi că nu ne respectăm destul, ne umilim, cerșim dragoste și aprobare, apoi ne complacem intr-o stare de melancolie idioată in care ne amintim doar vremurile când era bine. Dar certurile? Cuvintele urâte aruncate la nervi, promisiunile incălcate? Alea unde rămân când ne este dor să simţim acea persoană lângă noi? Se vor intoarce inevitabil și alea...

Superblog.

Ținând cont de faptul că nu am fost prea activă în ultima vreme, că într-un fel am devenit reticentă față de propriul meu blog, am considerat că am nevoie de o provocare, de un imbold să scriu. Trebuie să îmi pun la încercare atât creativitatea, cât și perseverența. Astfel, am dat peste competiția online ”Superblog”, care, deși mi se pare că este doar pentru profesioniști, nu înseamnă că nu mă va ajuta să evoluez în această ”artă” a bloggerilor.
Așa că, sunt entuziasmată de această provocare și sper ca puținii mei cititori fideli să mă susțină.
Sunt sigură că mă voi distra pe cinste!

Promisiuni...

Nu înțeleg de ce oamenii promit lucruri de care nu se pot ține de cuvânt. ”Eu nu te voi face să suferi”, ”nu te voi supăra niciodată”, ”voi fi mereu alături de tine”... Și apoi au uitat ce au spus, au tratat totul superficial.
E ok... sunt obișnuită cu ideea că oamenii vin și pleacă. Dar sunt unii care nu pleacă definitiv, ci ce întorc constant, te amăgesc, te lasă iar.
Oricum... cei mai groaznici mi se par cei care își tatuează numele pe sufletul tău. Mai mult, îl încrestează... și când sunt mulțumiți de rezultat, vin cu un ”îmi pare rău, dar nu pot să-ți fiu toată viața alături.” Atunci doare cel mai rău. Fiindcă, apoi, oricât de mult persoane încearcă să acopere găurile, nu vei mai reuși să alungi sentimentul acela că te simți singur....
Citisem undeva că nu e o soluție să arzi pozele, să blochezi amintirile, fiindcă de fapt doar ești într-o stare continuă de negare. Ei bine, nu știu cum să spun că... un perete plin de poze nu mă ajută prea mult.
Orgoliul. Asta mă ajută să zâmbesc în fiecare dimineață.
Ceea ce e mai nasol e că... uneori e atât de greu să ierți, să uiți...

poza

....

Și ce speranță să mai fie, când singurul lucru care te făcea să crezi că ”mâine va fi mai bine” a încetat brusc să existe?