Am întrat în grădina unde mă aştepta de mult timp, Iubirea. Afară era un zgomot infernal, dar îndată ce am păşit pe pământul moale, nu am mai auzit decât trilul păsărilor. Iubirea stătea întinsă pe un hamac, iar un picior i se legăna alene, atingând iarba cu vârful degetelor. M-am oprit la o distanţă destul de mică şi am privit-o. Nu uitasem cum arată. Mă gândisem destul de des la ea în tot acest timp. Purta o rochie albă, lungă până la genunchi, iar în păr avea prins un trandafir roşu. În jurul ei zburau zeci de fluturi, iar o aromă plăcută de soc plutea în aer. Şi-a deschis ochii, s-a ridicat uşor şi mi-a făcut loc lângă ea.
-Mă bucur că ai venit. A trecut mult timp de la ultima noastră întâlnire.
-Ştiam că mă aştepţi, dar nu am ştiut ce să îţi spun.
-Şi acum ştii?
-Nu, dar îţi datoram măcar o vizită, după câte ai făcut pentru mine.
Mi-a zâmbit trist şi ridicându-se de pe hamac, a păşit sper gardul ce ne despărţea de realitate.
-Mă bucur că ai venit singură! Spuse ea privind la sora ei, ce avea chipul si inima desfigurate, Suferinţa.
-La intrare ne-au întâmpinat trei broaşte. S-a speriat de ele şi a preferat să se întoarcă.
-Da... din şi pentru Iubire mor mulţi... pentru Suferinţă, însă... nu moare nimeni.
-Deci broaştele acelea sunt moartea?
-Moartea poate lua diverse forme...
Emana atât de multă căldură sufletească şi avea atâta înţelepciune în glas, încât, după atâta timp, mă simţeam în siguranţă.
-De mult timp e sora mea alături de tine?
-De aproape un an de zile, de când ne-am despărţit în timpul acelei furtuni sufleteşti, în fiecare clipă a fost aici. În drum spre şcoală mă ţinea de mână. Când mergeam cu prietenii şi mă simţeam bine, îmi amintea că din cauza ta sunt goală pe dinăuntru. Iar seara... când mă puneam în pat, îşi aşeza trupul rece ca gheaţa alături de mine şi îmi şoptea amintiri dureroase.
M-a privit tristă, iar pentru câteva momente s-a făcut linişte. Printre scândurile gardului ce lemn am putut vedea Suferinţa cum se agita şi căuta o porţiţă prin care să intre, dar peste tot erau broaşte care îi urmăreau orice mişcare. Apoi Iubirea mi-a şoptit.
-Şi cu toate că eu sunt motivul pentru care suferi, nu mă urăşti...
-Nu din cauza ta e Suferinţa mereu lângă mine. Tu nu ai avut nicio influenţă asupra deciziei lui. A fost alegerea lui să plece.Tu ne împreunezi mâinile şi sufletul, tu aduci cu tine Fericirea să-şi presare stelele asupra noastră şi tu eşti cea care ai grijă de noi pe tot parcursul drumului. E alegerea fiecăruia dacă vrea sau nu să îşi continue drumul în compania ta.
-Nu mă învinovăţeşti deloc?
-Nu... nu-l învinovăţesc nici măcar pe el... pe nimeni! Într-o poveste de Iubire, nu e nevoie de vinovaţi.
-Şi Suferinţa?
-Am învăţat să trăiesc cu ea, să o accept, să o ignor. Aştept doar clipa în care ceaţa se va ridica de pe sufletul meu şi voi putea să văd persoanele care îmi vor binele. Până atunci nu pot avea încredere.
M-a ascultat gânditoare. Mi-a luat mâna şi a pus-o în mâna ei şi mi-a spus blând:
-Ştii că eu aş putea să o alung...
M-am ridicat, am îmbrăţişat-o şi plecând, am zis:
-Ştiu, dar încă nu sunt pregătită să păşesc pe acelaşi drum cu tine.
-Nu te grăbi, eu voi fi aici, aşteptându-te.
Chiar înainte să ies pe portiţa grădinii, m-am oprit să mai privesc o data frumuseţea ce mi se aşternea la picioare.
-Te rog mult să treci din când în când şi pe la El... du Fericirea cu tine, dar spune-i să îşi umple buzunarele cu stele. Dacă El te va simţi, să îi spui că eu te-am trimis şi că îi doresc o viaţă plină de zâmbete. Iar în privinţa mea... nu-ţi face griji. Mă voi întoarce. Dar va mai dura ceva timp... până sufletul îmi va fi vindecat.
Am părăsit grădina Iubirii cu sufletul împăcat, şi întorcându-ma la Suferinţă, am luat-o de mână şi ne-am continuat drumul.
