Vom umple cu azur necunoscutul,
Iar timpul martor ne va fi.
Vom scrijeli pereţii vii cu glasul,
Iar stelele ne vor bârfi.
Încearcă să ne înţelegi copile,
Căci noi cu vise ne hrănim.
Cu gândurile noastre-agile,
Prin lacrimi si tristeţi păşim.
Găsi-vom oare fericirea,
Visând cu pleoapele deschise?
Si EL mi-a scris o scrisoare.
Asa cum imi place mie...
Si il iubesc.
Si EL ar face orice pentru mine.
Si suntem doar zambete.
Si sunt norocoasa ca EL este al MEU.
Dar sunt atat de tampita si nu stiu aprecia uneori...
Dar IL IUBESC!
Cel mai mult...
Nu te-ai săturat să tot dezlegi şireturile gândurilor tale răzleţe? Poate ar fi timpul să îţi schimbi oja albastră care s-a crăpat de la atâtea spălări pe mâini. Dar nu poţi rezista after-shave-ului săpunului tău, aşa că găseşti tot felul de motive ca să intri iar în baie.
Lasă şireturile alea, măcar 10 minute cât am să-ţi povestesc călătoria mea pe lună. Ţi-am văzut iubirea atârnând de un steag. Semăna cu un urs koala, cu ochii aceea mari şi plânşi. Nu ţi-am adus-o oricum... Mă intrebi de ce? Pentru că nu vreau să iubeşti un săpun...
Când îmi vei spune că ţi-ai găsit zânul, am să merg iar pe lună, sau pe pluto în caz că iubirea ta a vrut să schimbe clima. Îmi părea puţin cam prea bronzată.
Te vei trezi într-o dimineaţă cu buzele roşii de aşteptare şi vei deschide fereastra cu toată speranţa care o ai în suflet. Dar nu mai e nici vară nici iarnă. E doar o toamnă fără frunze, cu vânt rece şi plânsete de ploi.
Vei inchide fereastra ca să te aşezi iar pe scaunul albastru care se învârte pe un ritm uşor scârţâit şi vei bea din sucul de mere, cu toate că preferi merele verzi în locul celor roşii. Te gândeşti să îţi cauţi vechiul insectar, să îţi lipeşti fluturii pe rafturile pline cu cărţi. Nu ştii ce să faci să nu mai fie totul atât de monoton...
Ai vrea boxe care să zguduie casa, doar ca să nu îţi auzi gândurile în timp ce asculţi Matrimonio De Amor, verde de invidie că nu vei putea nicicând să cânţi la pian...
Răscoleşti prin sertarul cu amintiri pozele developate acum două luni... până acum nu-ţi era dor să le azvârli prin cameră să vezi care prieten va fi următorul care pleacă.
Şi nu mai ai tristeţea aceea specifică ţie în ochi. Dar nu mai ai niciun fel de aşteptare, cum aveai odinioară. Îţi doreşti doar ca degetele tale să alerge pe rândurile unei carţi SF, să te desprinzi de realitate.
Şi e frig... şi nu vrei decât să zbori... să îţi îngheţe genele, ca să nu mai poţi clipi.
Urăsc schimbările!
M-am săturat ca de câte ori am stabilitate în viaţă, de câte ori îmi este sufletul liniştit, să vină cineva să strice tot.
M-am săturat să văd cum se destramă tot sub ochii mei, iar eu să privesc neputincioasă. Cea mai bună prietenă, familie, tată, frate, parcă nu mai au aceeaşi rezonanţă. Alte cuvinte fără sentimente. Aşa... aruncate în vânt.
Mi-am pierdut locul în care eram liniştită. Cineva a trebuit să tulbure apa şi acolo. Nu mai am unde să fug, unde să fiu doar eu cu gândurile mele.
Sufletul mi-a fugit. A plecat de unde îl lăsasem în vara lui 2008. Nu l-am mai regăsit când m-am întors acolo. A anticipat furtuna şi a plecat.
Suflet pierdut. Descriere: plin de răni, dar speranţa îi dă strălucire. Ofer recompensă. Promit să vă învăţ ce erau o dată sentimentele. Asta dacă mai contează pentru cineva...
Îmi vreau sufletul înapoi... el poate să-mi coloreze iar viaţa... Promit să nu-l mai dau nimănui... să nu-l mai împart cu nimeni.
Mi-am dat seama că un suflet poate fi zdrobit în zeci de mii de feluri. E o tortură continuă, care nu încetează decât pentru o scurtă perioadă de timp, apoi începe iar, la o intensitate mai mică sau mai mare decât înainte. Iar sufletul, după ce a fost zbuciumat, are nevoie de o perioadă în care să se acomodeze cu noile "vânătăi", să îşi recapete elasticitatea, iar atunci e mai sensibil ca oricând, astfel afectându-ţi toate celelalte simţuri. Un drum care l-ai parcurs de sute de ori, acum parcă este mai special, cu pietre de diferite forme şi cu câte un copac care să îi ţină umbră. Sunetul trenului, cu care ai călătorit de atâtea ori parcă nu mai este un sunet de fundal, ci tot ce contează, iar în acele clipe, parcă vezi toate sufletele din jurul tău. Simţurile ţi se ascut, încât parcă ai păşit într-o altă lume... până şi iubirile vechi nu mai dor atât de tare, iar o conversaţie, un zâmbet şi câteva râsete îţi sunt suficiente.
Imagine luată de aici.
Pur şi simplu nu pot renunţa încă la ideea ca anul 2008 a fost cel mai frumos an. A fost anul in care am invatat cele mai multe lucruri. A fost anul prieteniei, iubirii, suferintei. A fost perfect din toate punctele de vedere.
Nu contează câte lucruri bune s-au întâmplat de atunci, niciun an nu se va compara cu acela fiindcă... atunci a fost începutul. :)
Iubesc începuturile!
Am întrat în grădina unde mă aştepta de mult timp, Iubirea. Afară era un zgomot infernal, dar îndată ce am păşit pe pământul moale, nu am mai auzit decât trilul păsărilor. Iubirea stătea întinsă pe un hamac, iar un picior i se legăna alene, atingând iarba cu vârful degetelor. M-am oprit la o distanţă destul de mică şi am privit-o. Nu uitasem cum arată. Mă gândisem destul de des la ea în tot acest timp. Purta o rochie albă, lungă până la genunchi, iar în păr avea prins un trandafir roşu. În jurul ei zburau zeci de fluturi, iar o aromă plăcută de soc plutea în aer. Şi-a deschis ochii, s-a ridicat uşor şi mi-a făcut loc lângă ea.
-Mă bucur că ai venit. A trecut mult timp de la ultima noastră întâlnire.
-Ştiam că mă aştepţi, dar nu am ştiut ce să îţi spun.
-Şi acum ştii?
-Nu, dar îţi datoram măcar o vizită, după câte ai făcut pentru mine.
Mi-a zâmbit trist şi ridicându-se de pe hamac, a păşit sper gardul ce ne despărţea de realitate.
-Mă bucur că ai venit singură! Spuse ea privind la sora ei, ce avea chipul si inima desfigurate, Suferinţa.
-La intrare ne-au întâmpinat trei broaşte. S-a speriat de ele şi a preferat să se întoarcă.
-Da... din şi pentru Iubire mor mulţi... pentru Suferinţă, însă... nu moare nimeni.
-Deci broaştele acelea sunt moartea?
-Moartea poate lua diverse forme...
Emana atât de multă căldură sufletească şi avea atâta înţelepciune în glas, încât, după atâta timp, mă simţeam în siguranţă.
-De mult timp e sora mea alături de tine?
-De aproape un an de zile, de când ne-am despărţit în timpul acelei furtuni sufleteşti, în fiecare clipă a fost aici. În drum spre şcoală mă ţinea de mână. Când mergeam cu prietenii şi mă simţeam bine, îmi amintea că din cauza ta sunt goală pe dinăuntru. Iar seara... când mă puneam în pat, îşi aşeza trupul rece ca gheaţa alături de mine şi îmi şoptea amintiri dureroase.
M-a privit tristă, iar pentru câteva momente s-a făcut linişte. Printre scândurile gardului ce lemn am putut vedea Suferinţa cum se agita şi căuta o porţiţă prin care să intre, dar peste tot erau broaşte care îi urmăreau orice mişcare. Apoi Iubirea mi-a şoptit.
-Şi cu toate că eu sunt motivul pentru care suferi, nu mă urăşti...
-Nu din cauza ta e Suferinţa mereu lângă mine. Tu nu ai avut nicio influenţă asupra deciziei lui. A fost alegerea lui să plece.Tu ne împreunezi mâinile şi sufletul, tu aduci cu tine Fericirea să-şi presare stelele asupra noastră şi tu eşti cea care ai grijă de noi pe tot parcursul drumului. E alegerea fiecăruia dacă vrea sau nu să îşi continue drumul în compania ta.
-Nu mă învinovăţeşti deloc?
-Nu... nu-l învinovăţesc nici măcar pe el... pe nimeni! Într-o poveste de Iubire, nu e nevoie de vinovaţi.
-Şi Suferinţa?
-Am învăţat să trăiesc cu ea, să o accept, să o ignor. Aştept doar clipa în care ceaţa se va ridica de pe sufletul meu şi voi putea să văd persoanele care îmi vor binele. Până atunci nu pot avea încredere.
M-a ascultat gânditoare. Mi-a luat mâna şi a pus-o în mâna ei şi mi-a spus blând:
-Ştii că eu aş putea să o alung...
M-am ridicat, am îmbrăţişat-o şi plecând, am zis:
-Ştiu, dar încă nu sunt pregătită să păşesc pe acelaşi drum cu tine.
-Nu te grăbi, eu voi fi aici, aşteptându-te.
Chiar înainte să ies pe portiţa grădinii, m-am oprit să mai privesc o data frumuseţea ce mi se aşternea la picioare.
-Te rog mult să treci din când în când şi pe la El... du Fericirea cu tine, dar spune-i să îşi umple buzunarele cu stele. Dacă El te va simţi, să îi spui că eu te-am trimis şi că îi doresc o viaţă plină de zâmbete. Iar în privinţa mea... nu-ţi face griji. Mă voi întoarce. Dar va mai dura ceva timp... până sufletul îmi va fi vindecat.
Am părăsit grădina Iubirii cu sufletul împăcat, şi întorcându-ma la Suferinţă, am luat-o de mână şi ne-am continuat drumul.
Aştept cu nerăbdare să rostesc iar acel "te iubesc" sincer, de care să nu-mi fie frică şi care să nu-l spun din obligaţie pentru el. Aştept cu nerăbdare să aud un "te iubesc" sincer, care să nu îmi rănească auzul şi care să nu simt că mă încătuşează de inima lui.
Unde sunt "te iubesc-urile" de odinioară?
Voi, care îmi citiţi blogul... cum staţi cu "te iubesc-urile" în ultima vreme? :)
Păşeşte uşor printre stropii de rouă, sari printre ei, învârte-te, dar nu-i zdrobi. Îmbrăţişează-ţi aripile şi înalţă-te spre cer. Acolo despică norii până îţi găseşti un partener de dans. Ai grijă doar să nu aibă aripile transparente. Va dispărea jocul de lumină. Vă veţi întâlni şi vă veţi oglindi în zâmbetul celuilalt. Aici e nevoie de curaj, minte, înţelepciune... ca să vă iubiţi din prima clipă. Să iubiţi dansând... să dansaţi iubind.
Coborâţi încet spre pământ şi zdrobiţi impreună toţi picurii de rouă. Suflaţi-i, evaporaţi-i! Legaţi Soarele şi trageţi-l spre miazăzi, tu şi zânul tău. Nu vă împreunaţi mânile până nu stingeţi Soarele în ocean. Întinde-te pe iarba moale, plângi, ţipă, simte, iubeşte! Ridică-te uşor şi învârte-te până rochiţa ta purpurie va picta apusul.
Roagă-l să-ţi aducă luna şi aşeaz-o pe cer să o puteţi privi stând tâmplă în tâmplă, până vi se va vedea respiraţia. Acum puteţi dansa! Valsaţi în jurul lunii şi lăsaţi în urma voastră paşi de stele.
Dansează! Zâmbeşte!
Simte! Iubeşte!
