marți, 9 noiembrie 2010
marți, 2 noiembrie 2010
AMIFRAN, Au revoir! A la prochaine
În perioada 23-29 octombrie 2010 a avut loc festivalul de teatru francofon de la Arad, AMIFRAN.
A fost o săptămână, trăită parcă în altă lume. Zeci de spectacole, mii de cuvinte rostite şi auzite în limba franceză, prieteni noi, experienţe uluitoare.
Am râs la piesele comice şi am stat cu sufletul la gură la cele dramatice. Am aşteptat cu nerăbdare prestaţia noilor noştri prieteni şi am aplaudat frenetic în momentul în care actorii, ţinându-se de mână, au revenit pe scenă pentru a-şi primi ovaţiile.
M-am ataşat involuntar de sala aceea de teatru, unde mi-am petrecut atâtea ore. Scena care mi s-a părut atât de mare şi înfricoşătoare la început, am ajuns să o consider un prieten.
În momentul în care am auzit muzica lentă pe care trebuia să întru în scenă, am intrat într-o panică de nedescris: emoţii, frică, speranţa reuşitei, zeci de sentimente au năvălit în sufletul meu. Însă, atunci când am păşit pe scenă, toate au dispărut şi mi-am deschis sufletul în faţa acelei mulţimi de oameni, din atâtea colţuri de lume, pe care nu-i vedeam, nu-i auzeam, doar le simţeam prezenţa.
Iar în ultima zi, în momentul în care Păpuşa Amifran a fost coborâtă de pe "piedestalul" pe care a stat timp de o saptămână, am plâns. Am plâns fiindcă visul se sfârşise, iluzia se destrămase.
Arad, AMIFRAN, Papa Didi, Girouette, acum sunt toate doar ecouri ale sufletului!
miercuri, 20 octombrie 2010
Viscol.
Nu ne putem abţine să nu umplem cu ură paharul acela mare, pe jumătate plin, cu Cola. Va da pe afară, iar ura diluată va curge, murdărind portocaliul aerului de toamnă.
Vântul va face valuri printre sufletele rănite, iar bruma ni se va depune pe gene. Încercând să ne deschidem ochii, vom porni războaie distrugând oraşe, vieţi, inimi, speranţe.
Ar trebui să venerăm Soarele, pentru ca acesta să ne dezgheţe pupilele. Dar Soarele a fost ucis în războaiele trecute, din care singurii veterani au fost îngerii.
sâmbătă, 9 octombrie 2010
Mi-e dor...
Ziceam în postul anterior că Paradisul s-a destrămat... acum, nu mai sunt atât de sigură de asta... Nu cred ca poate să se destrame complet, deoarece mereu există o fărâmă de speranţă, din cauza căreia va fi mereu, pentru eternitate, într-o destrămare continuă. Şi de atâtea ori mi-aş dori să se termine o dată... deoarece să fiu iar şi iar dezamagită e mult mai dureros decât lipsa speranţei.
Sinceră să fiu, n-am nici cea mai mică idee cine îmi citeşte blogul dintre persoanele care mă cunosc şi... i don`t give a damn cine îşi dă seama despre ce vorbesc. Au trecut prin viaţa mea unele persoane care... pur şi simplu s-au imprimat atât de adânc în sufletul meu, încât oricât m-aş preface, nu am renunţat încă şi nici nu sunt sigură când voi putea renunţa... Şi când le văd atât de fericite şi fără nicio grijă şi când le văd atât de schimbate, mi se par atât de ciudate şi mă învinovăţesc că nu am insistat să ţin de aţa aceea, când a început să se destrame legătura. Eu n-am fost acolo când au avut nevoie... eu am preferat să renunţ în loc să lupt, iar acum e prea târziu, iar suferinţa e prea mare şi mi-am dat seama cât e de dificil să încerc iar şi iar.
Şi mi-ar plăcea atât de mult să fim iar noi... să râdem, să stăm cu orele alegându-ne hainele şi machiindu-ne, ca mai apoi să mergem să dansăm până nu ne mai ţin picioarele... şi tu să ai grijă de mine când am prea multe pahare de vin la bord şi eu să mă cert cu băieţii care se dau la tine, doar pentru ca ai prieten...
Şi uite, cât sunt eu de orgolioasă, recunosc că mi-e dor... şi am mai recunoscut o dată... în testul ăla idiot de la religie...
Şi timpul se scurge atât de repede...
joi, 7 octombrie 2010
marți, 28 septembrie 2010
Visători.
Vom umple cu azur necunoscutul,
Iar timpul martor ne va fi.
Vom scrijeli pereţii vii cu glasul,
Iar stelele ne vor bârfi.
Încearcă să ne înţelegi copile,
Căci noi cu vise ne hrănim.
Cu gândurile noastre-agile,
Prin lacrimi si tristeţi păşim.
Găsi-vom oare fericirea,
Visând cu pleoapele deschise?
sâmbătă, 11 septembrie 2010
El
Si EL mi-a scris o scrisoare.
Asa cum imi place mie...
Si il iubesc.
Si EL ar face orice pentru mine.
Si suntem doar zambete.
Si sunt norocoasa ca EL este al MEU.
Dar sunt atat de tampita si nu stiu aprecia uneori...
Dar IL IUBESC!
Cel mai mult...
marți, 7 septembrie 2010
Iubire săpunoasă.
Nu te-ai săturat să tot dezlegi şireturile gândurilor tale răzleţe? Poate ar fi timpul să îţi schimbi oja albastră care s-a crăpat de la atâtea spălări pe mâini. Dar nu poţi rezista after-shave-ului săpunului tău, aşa că găseşti tot felul de motive ca să intri iar în baie.
Lasă şireturile alea, măcar 10 minute cât am să-ţi povestesc călătoria mea pe lună. Ţi-am văzut iubirea atârnând de un steag. Semăna cu un urs koala, cu ochii aceea mari şi plânşi. Nu ţi-am adus-o oricum... Mă intrebi de ce? Pentru că nu vreau să iubeşti un săpun...
Când îmi vei spune că ţi-ai găsit zânul, am să merg iar pe lună, sau pe pluto în caz că iubirea ta a vrut să schimbe clima. Îmi părea puţin cam prea bronzată.
luni, 6 septembrie 2010
SF.
Te vei trezi într-o dimineaţă cu buzele roşii de aşteptare şi vei deschide fereastra cu toată speranţa care o ai în suflet. Dar nu mai e nici vară nici iarnă. E doar o toamnă fără frunze, cu vânt rece şi plânsete de ploi.
Vei inchide fereastra ca să te aşezi iar pe scaunul albastru care se învârte pe un ritm uşor scârţâit şi vei bea din sucul de mere, cu toate că preferi merele verzi în locul celor roşii. Te gândeşti să îţi cauţi vechiul insectar, să îţi lipeşti fluturii pe rafturile pline cu cărţi. Nu ştii ce să faci să nu mai fie totul atât de monoton...
Ai vrea boxe care să zguduie casa, doar ca să nu îţi auzi gândurile în timp ce asculţi Matrimonio De Amor, verde de invidie că nu vei putea nicicând să cânţi la pian...
Răscoleşti prin sertarul cu amintiri pozele developate acum două luni... până acum nu-ţi era dor să le azvârli prin cameră să vezi care prieten va fi următorul care pleacă.
Şi nu mai ai tristeţea aceea specifică ţie în ochi. Dar nu mai ai niciun fel de aşteptare, cum aveai odinioară. Îţi doreşti doar ca degetele tale să alerge pe rândurile unei carţi SF, să te desprinzi de realitate.
Şi e frig... şi nu vrei decât să zbori... să îţi îngheţe genele, ca să nu mai poţi clipi.
joi, 12 august 2010
Există schimbări în bine?
Urăsc schimbările!
M-am săturat ca de câte ori am stabilitate în viaţă, de câte ori îmi este sufletul liniştit, să vină cineva să strice tot.
M-am săturat să văd cum se destramă tot sub ochii mei, iar eu să privesc neputincioasă. Cea mai bună prietenă, familie, tată, frate, parcă nu mai au aceeaşi rezonanţă. Alte cuvinte fără sentimente. Aşa... aruncate în vânt.
Mi-am pierdut locul în care eram liniştită. Cineva a trebuit să tulbure apa şi acolo. Nu mai am unde să fug, unde să fiu doar eu cu gândurile mele.
Sufletul mi-a fugit. A plecat de unde îl lăsasem în vara lui 2008. Nu l-am mai regăsit când m-am întors acolo. A anticipat furtuna şi a plecat.
Suflet pierdut. Descriere: plin de răni, dar speranţa îi dă strălucire. Ofer recompensă. Promit să vă învăţ ce erau o dată sentimentele. Asta dacă mai contează pentru cineva...
Îmi vreau sufletul înapoi... el poate să-mi coloreze iar viaţa... Promit să nu-l mai dau nimănui... să nu-l mai împart cu nimeni.
vineri, 30 iulie 2010
duminică, 18 iulie 2010
Suflet.
Mi-am dat seama că un suflet poate fi zdrobit în zeci de mii de feluri. E o tortură continuă, care nu încetează decât pentru o scurtă perioadă de timp, apoi începe iar, la o intensitate mai mică sau mai mare decât înainte. Iar sufletul, după ce a fost zbuciumat, are nevoie de o perioadă în care să se acomodeze cu noile "vânătăi", să îşi recapete elasticitatea, iar atunci e mai sensibil ca oricând, astfel afectându-ţi toate celelalte simţuri. Un drum care l-ai parcurs de sute de ori, acum parcă este mai special, cu pietre de diferite forme şi cu câte un copac care să îi ţină umbră. Sunetul trenului, cu care ai călătorit de atâtea ori parcă nu mai este un sunet de fundal, ci tot ce contează, iar în acele clipe, parcă vezi toate sufletele din jurul tău. Simţurile ţi se ascut, încât parcă ai păşit într-o altă lume... până şi iubirile vechi nu mai dor atât de tare, iar o conversaţie, un zâmbet şi câteva râsete îţi sunt suficiente.
Imagine luată de aici.
sâmbătă, 10 iulie 2010
Fericire.
miercuri, 7 iulie 2010
vineri, 2 iulie 2010
2008.
Pur şi simplu nu pot renunţa încă la ideea ca anul 2008 a fost cel mai frumos an. A fost anul in care am invatat cele mai multe lucruri. A fost anul prieteniei, iubirii, suferintei. A fost perfect din toate punctele de vedere.
Nu contează câte lucruri bune s-au întâmplat de atunci, niciun an nu se va compara cu acela fiindcă... atunci a fost începutul. :)
Iubesc începuturile!