Orice!

Ținând cont de faptul că noi oamenii avem plăcerea asta sadică de a ne autodistruge, ne-ar prinde bine o apocalipsă. Nu, nu vreau să murim cu toții, nici să devenim creaturi telepatice, nici măcar nu vreau să vină a doua venire a lui Iisus ”să judece viii și morții”.
Ideea este următoarea: dacă tot s-a făcut atât de mult tam-tam pentru treaba asta cu calendarul, mayașii ăștia ar fi bine să aiba pregătit ceva. Orice, care să ne deschidă ochii, să ne provoace într-un anumit fel să nu mai tratăm totul superficial, să nu ne mai zbatem pentru lucruri inutile. Să învățăm să sperăm, să iubim, să iertăm și să nu-i mai lăsăm pe cei care nu ne vor binele să ne consume și să ne țină în loc.
Nu știu ce ar trebui să fie acest ”orice”, dar... ar putea să-și facă treaba! Eventual să ne mai întoarcem privirea și spre Dumnezeu...

Îmi pare rău.

Văzusem într-un film, o replică ceva de genul ”Nu ți-ar plăcea câteodată să poți să ștergi ce ai spus, pe măsură ce îți ies cuvintele pe gură?”
Mie mi-ar plăcea, fiindcă... întotdeauna cuvintele dor cel mai rău. Împung ca și zeci de cuțite.
Și oricât ai încerca, orice ai face... nu vei putea lua înapoi acele cuvinte, iar alea rămân imprimate în sufletul celui care le-ai spus.

Dar totuși e ciudat... Dacă îi spui unui om de 1000 de ori că îl iubești și într-un moment de... nebunie, ca altfel nu o pot numi, îi spui că îl urăști, el va uita cele 1000 de ”te iubesc” și se va concentra doar pe celelalte cuvinte.

Îmi pare rău... sincer...


poza

Responsabilitate.

RES-PON-SA-BI-LI-TA-TE


Mie mi se pare un cuvânt extrem de lung, cu o încărcătură emoțională puternică.
Consider că pentru a-ți asuma responsabilitatea ai nevoie în primul rând de mult curaj, fiindcă... nu oricine este capabil să-și asume ceva, orice. De la a avea grijă de un cățel, până la a recunoaște că ai greșit, ai nevoie de curaj, ai nevoie să fii responsabil.
Și într-adevăr, pentru mine cel mai greu lucru este să recunosc că am greșit. Prefer să învârt, să ocolesc subiectul, să stau în cap, orice doar să nu-mi asum greșeala. Și când o fac, tot orgoliul care s-a adunat claie peste grămadă în sufletul meu se prăbușește și abia atunci simt cu adevărat că pot să respir.
Dar cel mai groaznic este când găsim alți vinovați, oricine este un candidat perfect pentru a arunca vina asupra lui și ne complicăm inutil existența, doar fiindcă suntem lași, doar pentru că ne este frică de consecințe.
Am 20 de ani (despre asta voi scrie data viitoare), am toată viața înainte. Nu mai sunt copil, nu mai sunt adolescentă cu fluturi în stomac, așa că, oricât ar fi de lung și de greu acest cuvânt, trebuie să-l învăț. Este timpul.
De ce este atât de greu să admitem că ne-am înșelat, să lăsăm de la noi și să dăm dreptate altora? Probabil fiindcă marea majoritate vrem sa părem mult mai buni și să arătam că suntem mult mai sus decât suntem de fapt...

Sursa pozei

Poza pe care am pus-o se numește ”The responsability burden”. Trageți voi concluzia...