heartless

Am incercat sa zambesc, doar pentru a zambi si tu cu mine ..

silly me

Prietenie.

Uitându-mă pe deviant-ul unei prietene, am găsit o poză care mi-a atras atenţia... şi deşi iniţial vroiam să fac o postare pe altă temă, voi începe alta. În ultimul timp m-am gândit mult la prietenii mei... şi nu, nu vreau să vorbesc despre cei falşi, fiindcă sunt sătula de ei. Vreau să vorbesc despre prietenii adevăraţi, care au rămas alături de mine deşi am trecut prin nenumărate încercări. Vreau de asemenea să vorbesc şi despre prietenii noi, care deşi îmi sunt aproape de puţin timp, au demonstrat că vor fi acolo şi în viitorul apropiat... şi de ce nu? în cel îndepartat.
Nu promit că va fi un post foarte coerent deoarece... nici nu intenţionez să fie. Sunt prea multe gânduri şi prea puţin timp.
Îmi amintesc primele prietenii de la grădiniţă... primele persoane care mi-au zâmbit, primele secrete împărtăşite. Apoi, cum timpul a trecut, multă lume a trecut prin viaţa mea. Unii au lăsat urme mai adânci, alţii urme uşoare, ce au fost şterse. Sau alţii au venit şi au plecat de câte ori au dorit. Dar uite că au existat persoane care au intrat în viaţa mea ar apoi au refuzat pur şi simplu să iasă. Şi le mulţumesc pentru asta.
Privind în trecut, îmi amintesc prea puţine momente triste, dar îmi amintesc o imensitate de momente pline de zâmbete, îmbrăţişări, cuvinte frumoase, râsete, glume, raze, fluturi, păpădie şi lumină.
Am învăţat că nu e greu să îţi faci un prieten... e mai greu să îl păstrezi. Fiindcă... o greşeală ce are loc într-o fracţiune de secundă, poate să te coste o prietenie de-o viaţa. Dar apoi... există iertarea, care apare de cele mai multe ori când e nevoie de ea. Adică... ea este unul dintre ingredientele principale pentru a coace o prăjitură prietenoasă. Dar care sunt celelalte? Ei bine... nu cred că le ştiu pe toate... dar cu siguranţă în oala pui puţină sinceritate, încredere, iubire... şi ca să îi dai aromă, puţine zâmbete şi un vârf de linguriţă de suspans.
Hai... nu vreau să fie un post melancolic. Vreau să fie un post ce aduce un surâs în colţul buzelor. Gândeşte-te la prima pedeapsă pe care a-i primit-o fiindcă ai pierdut noţiune timpului hoinărind pe dealuri căutând ghiocei cu o prietenă. Sau... când v-aţi certat de nu a-ţi mai vorbit doua luni, ca apoi când v-aţi împăcat să vă comportaţi ca şi cum ar fi trecut doar două ore... Dar când ai plâns cu prietena cea mai bună din dragoste şi ca să vă înveseliţi a-ţi invetat o poveste amuzantă. Sau când erai atât de obsedat de cineva încât ai găsit o persoană la fel de obsedată ca tine ca să vă puteţi stresa reciproc? Sau când ai făcut cu rândul cu vreun prieten... vă bine-dispuneaţi pe rând.
Ei bine... astea sunt prieteniile mele... dar probabil şi voi aveţi momente memorabile petrecute alături de cei speciali. Uită pentru zece minute de toate problemele şi aminteşte-ţi prin câte ai trecut cu cineva alături de tine... şi poate le împărtăşeşti şi cu mine. Hai! E doar un mic exerciţiu.

Not.!

Niciun "te iubesc" aruncat în vânt... niciun "te iubesc" deloc. :)

Zâmbet de diavol.

Ascunde-ţi aripile de mine... Nu vreau să le mai văd, fiindcă dacă le-aş vedea, aş vrea să mă las pradă îmbrăţişării lor. Dar nu aş mai putea rezista unei apropieri atât de inumană... atât de nefirească.
Nu aş vrea să te ating iar... mâinile tale mi-ar părea de gheaţă. Mi-aş dori doar să te pot privi mereu... ochii tăi întotdeauna vor fi calzi.
Dacă aş fi atât de rea pe cât îmi doresc, ţi-aş smulge aripile să nu mai poţi să zbori vreodată... să fii un înger cu zâmbet de diavol, rătăcit pe Pământ.

Fraze.

Acum, ia-mi te rog ceasul... vreau să uit că timpul trece. :)

Îţi aminteşti?

Te... la tine cel mai uşor ar fi să te întreb: îţi aminteşti vara lui 2008? Câte s-au întâmplat atunci... Câte zâmbete, câte lacrimi... şi cel mai important... cât timp pentrecut împreună? Dar asta nu e tot... ce zici de spagheta care a alunecat pe canalizare? De fapt, cred că au fost mai multe... sau cum trăgeam de cărucior în Mall şi soră-ta se făcea că nu ne cunoaşte? Sau cum te lipeai de perete ca să nu mă urc noaptea peste tine? Coste... tu îţi vei aminti mereu, aşa-i? Oricât de proastă e memoria ta?

Micuţă creatura entuziastă... 22 martie... remember? Îţi aminteşti când a fugit musca după tine? Sau când s-a deschis uşa de la cimitir? Îţi aminteşti când m-a sunat mama şi noi eram în centru şi i-am închis telefonu în nas? Sau când ai dormit la mine şi ne-a închis fratemeu afară ca să îi căutăm paianjenul? Dansul noaptea in parc? Crenwuştii de la ora 3? Prinţul şi uriaşul? Criss ... îţi aminteşti că eram inseparabile?

Pss! Psss! Tipa? Îţi aminteşti de bancul nostru cu cimitiru? Da de bătaia din sala de sport? Îţi aminteşti de calu care era să ne calce, sau când am vărsat sucu pentru că l-am văzut pe unchiuto când am fugit de la chimie? Sau când ne plimbam cu cartonu în braţe ca să nu ne vadă dirigu? Ştii câte urechi are o găină? 12 bă, 12!!! Ce zici de prânzul nostru romantic sau de treningurile noastre gri care erau la fel. Dar de pauzele petrecute cu mâna întinsă şi cu veşnica frază : "Îmi împrumuţi un leu?" Ade... ce faci? Ce fac?!

Vlad... Chiar dacă amintirile noastre sunt doar pe cale de a fi formate, trebuie să recunoşti că există momente memorabile. Cum te enerva când ziceam "bună", sau alea 5 ore la stadion. Vibratu. Fanta Madness... Boscheţii aia prin care era să te pierzi şi unde am călcat în toate gropile. Pescăruşu care ai vrut să îl arunci? Cum mi-ai închis telefonu în nas ( măcar ai zis "pa" înainte...), sau cum ai încercat o seară întreagă să mă stresezi? Îţi aminteşti că nu m-ai stresat?

Pe tine nu ştiu dacă ar trebui să te întreb fiindcă... sunt atât de sigură că nu îţi aminteşti, dar totuşi încerc. Îţi aminteşti de prima seară când am început să vorbim? Nu ne-am mai putut opri... îţi aminteşti apoi cât te-am bătut la cap să mă laşi să te muşc? Îţi aminteşti cum te-am sucit şi învârtit până m-ai întrebat şi eu ţi-am zis că mai vedem? Dar serile pe bancă? Dar sucu de soc? Dar atunci când am început să plâng şi nu ştiai cum să reacţionezi? Sau când ţi-a luat taică-to cartela că ai făcut cost vorbind cu mine, sau bobocul de trandafir, sau cât de tare mă enervai când îmi ziceai "bobocel"? Alex... îţi mai aminteşti de mine?

De câte ori am împărţit banca în două...? de câte ori nu am avut cu ce scrie sau cu ce trage o linie? De câte ori am stat şi am râs că nu ştiam ce să scriem? Îţi aminteşti când am suflat şi m-a ascultat profa de bio? Sau când am vrut să bag fiţuica în gura la geogra? Roxy... îţi aminteşti dunga de pe geam?

Cred că aici e nevoie doar de ceva scurt: prieteni.ro. Îţi aminteşti că ţi-am dat idu meu de ziua ta? Îţi aminteşti că vorbeam non-stop? Dar că nu m-am putut abţine să nu sar să te sufoc cu îmbrăţişări când te-am văzut prima dată? Dar când am stat amândoi în pat? Îţi aminteşti Frăţiorule? Că e una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele...


Fatooo!! Ne-am cunoscut în ianuarie, ianuarie. Te-ai îndrăgostit de mine, de mine. Apoi şi eu de tine, de tine. Şi am rămas aşa... nedespărţite după atâtea certuri. Eva mea proprie şi personală. Do you remember?

Când am vorbit prima oară... nu am făcut decât să ne certăm. Dupa aia... am început să ţinem unu la altu şi chiar dacă suntem doi oameni bătuţi în cap, nu putem unu fără altu. Îţi aminteşti orele noastre petrecute la telefon? Dar de câte ori m-am supărat... de câte ori te-ai supărat. Măi Rocky... suntem doi supărăcioşi.

Iulie 2009. O zi cu Erca. Îţi aminteşti că ne-am iubit din prima clipă? Îţi aminteşti cât vorbeam? Cât de multe doream să ne vedem? Iubi dubi, dar brăţara noastră?

A nins de ziua mea... îţi aminteşti cât mi-am dorit asta? Îţi aminteşti ce mi-ai răspuns când te-am întrebat dacă pot să te pup? Îţi aminteşti cum râdea Vadim de noi? Îţi aminteşti cum comentai când vroiam să mergem de mână? SenZz... îţi aminteşti că I used to 5683 968?

Bomboanele alea de ciocolată din Italia. Cabana fagului. Cât am râs. Câte bomboane am cerut. Cât ne-am stresat cu ungurii. Sau cu "the others". Ne-am supărat una pe alta până te-am sunat şi am început să plâng. Sumyyyy!!! Ai o problemă. Avem o problemă.

Ralu... cum e cu concertul Voltaj? Cu Luci şi cu Sorinelu? Cu Radu şi cu delfinii care arată ca pescăruşii? Cum ai fugit cu cheile când te-am muşcat?

Sticla s-a căţărat, am râs, am spus poveşti de groază la care am râs şi am jucat Mario în disperare. Melqule... eşti o emo manelistă ;x

Şi TU, normal că rămâneai la sfârşit... aş avea un milion de întrebări să îţi pun... dar cred că mă rezum la două: îţi aminteşti cât te iubeam? Îţi aminteşti că şi tu mă iubeai?


(Acest post cel mai probabil urmează să fie completat. :) )

Sentimentalisme.

Ok... sentimentalisme sau "De ce plângem la filme?"
Chiar aşa... de ce plâng fetele la filme? Bine, bine... şi unii băieţi, că oricât aţi vrea să păreţi duri, aveţi şi voi punctele sensibile.
Sinceră să fiu, habar nu am de ce plâng la filme, dar îmi place la nebunie să fac asta. Eu plâng, indiferent de genul filmului... şi în special la cele Disney... adică, voi v-aţi uitat la Lion King?! Cum să nu plângi la aşa ceva?
Ideea e următoarea... noi, fetele, suntem firi mai... sensibile, visătoare şi mereu ne punem în pielea personajelor. Adică, să fim serioşi... cui nu i-ar plăcea să aibă parte de o iubire imposibilă (Titanic, Romeo&Julieta), de o iubire care vine fără să ne dăm seama (Anastasia), o iubire care să lase urme pe vecie (A walk to remember) sau ştiu eu...? O regăsire care să reverse tone de fericire asupra noastră(Nu îmi vine în minte un exemplu de film)?
Haideţi... nu vă ascundeţi. Ştiu că aţi plâns măcar la un film. Eu cred că am plâns la toate filmele pe care le-am văzut şi nu îmi este ruşine.
Ok... tot am pălăvrăgit aici aiurea, dar tot nu am răspuns la întrebarea de mai sus. De ce? Pentru că tot nu ştiu. Poate o fi ceva conspiraţie... sau se aşează astrele într-o ordine bizara, astfel mişcându-se aţa aia ce leagă ochii de inimă şi de partea aia din creier care strigă "Sunt sensibilăăăă!!! Let me cry! Vă implor! ".
Sau... poate filmele pur şi simplu nu pot fi fără o parte care să mă facă să plâng.
Sau... poate sunt singura care plânge la filme? ) ( Note to myself: sper că nu... asta ar însemna să fiu singură în Univers... that would be scarry. )

Dezordinea.

Eu sunt o persoană dezordonată, duc o viaţă dezordonată. Aş putea să zic că sunt un boem, dar mă rezum în a spune că sunt pur şi simplu dezordonată.
Nu sunt genul de persoană care să se asigure că totul este la locul lui înainte să ies din casă. Nu o fac intenţionat, dar pur şi simplu personalitatea mea aeriană nu îmi permite să am grijă de lucrurile mele. Viaţa mea este o continuă căutare a bluzei mov, sau a cercelului în forma de fluture.
Şi asta nu e tot! Nu doar că uit unde am pus obiectele, dar uit şi unde am pus persoanele. Cum? Simplu... Uit nume, uit cine mi-a dat o carte, uit unde am cunoscut pe cineva. Întârziu la întâlniri, dar totuşi zâmbesc când ajung acolo [încerc să fac pe inocenta].
Dar hey! Nu am regretat nici o clipă că sunt dezordonată! Altfel... care ar fi farmecul vieţii? Ce motiv aş avea să mă trezesc mai devreme cu 10 minute, dacă nu ar trebui să caut perechea de şosete pufoase care am visat că o s-o port? Ce motiv aş avea să râd pentru că am prins trenul chiar cu 5 secunde înainte de a pleca, doar pentru că nu îmi găseam carnetul de note? Unde ar fi distracţia de a scoate toate cărţile din dulap, doar pentru a-mi căuta cartea de chimie care rămase în ghiozdan de ora trecută?
Aş putea găsi o mie de motive pentru care îmi place să fiu dezordonată şi probabil că doar vreo 3 pentru care să fiu ordonată.
Defectele fac parte din personalitatea noastră şi poate că pentru ele suntem iubiţi, de cele mai multe ori.
Nu vă fie ruşine să fiţi dezordonaţi! E pur şi simplu... minunat!