Heartless.

Nu ştiu dacă voi, care îmi citiţi blogul vă amintiţi că am avut un post în care discutam unul dintre subiectele mele preferate "Dragostea nu există"...
Acu aproximativ o lună vroiam să scriu un post în care să retrag tot ce am zis, dar împrejurările m-au făcut să nu am timp... iar dacă aş fi făcut postul probabil acum aş fi regretat enorm.
Am ajuns în cele din urmă la aceeaşi concluzie: dragostea nu există... e pur şi simplu o iluzie generată de subconştient.
Şi... am ajuns pentru a nu ştiu câta oară în acelaşi loc al sufletului meu, epuizată psihic, încercând să alung, ca de obicei, într-o săptămână, orice sentiment ce mă lega de acel el.
Nu pot zice că regret tot ce s-a întâmplat... fiindcă nu cred că regret. Regret doar că mi-am dat voie să mă implic atât de puternic emoţional.
Chiar dacă a fost doar o relaţie de prietenie... chiar dacă toţi credeau că e altceva, singurul lucru ce contează este că a fost special, iar aceasta perioadă va avea un loc de cinste în sufletul meu... iar dacă voi avea ocazia, voi lua totul de la capăt, dar voi încerca să nu ajung în aceeaşi situaţie, pentru că nu e uşor să dai drumul mâinii ce te-a ţinut de câte ori ai fost pe marginea prăpastiei.

-Bianca, ziceai că nu crezi în dragoste... dar în iubire crezi?
-Nu ştiu ce să zic... poate...
-Atunci te iubesc.

:)

Fetiţa cu ochii verzi. [part 2]

De cele mai multe ori aşteptăm ca fericirea să vină din cele mai obişnuite locuri, dar ceea ce nu ştim este că nu e bine să aşteptăm fericirea. Ea este genul de persoană care cauta să fie originală, misterioasă, aşa că dacă o aşteptăm, ea se va lăsa aşteptată, aşa că cel mai bine ar fi ca scopul nostru să nu fie căutarea ei. Ea ne caută pe noi... şi ne va găsi... în curând.
Dar... ce se întâmplă când căutăm fericirea în cea mai trista persoană? Cum putem face faţă provocării? Cum putem dărui fericire unei persoane căreia moartea i-a luat-o?

Fetiţa cu ochii verzi s-a trezit cu zâmbetul pe buze, chiar dacă avea doar jumătate de suflet. Zâmbea fiindcă a realizat că nu era singură, chiar daca el plecase. Acum păstra o amintire frumoasă cu el în minte şi cicatricea de pe suflet. Îşi amintea acea zi. Ploua cu găleata, dar ei nu îi păsa. Atunci cineva s-a apropiat de ea şi i-a împrumutat umbrela lui. A observat că ţinea cutia în braţe, dar nu a zis nimic.
S-au luat de braţ şi au pornit împreuna prin ploaie, dar de data aceasta umbrela o proteja, el o proteja. A început să nutrească dragoste pentru cel care i-a adus Soarele înapoi, însă nu era o dragoste ca cea pentru baiatul cu zâmbet strengar. Nu era la fel de pură, nu era la aceeaşi intensitate. Într-o zi, ea a deschis cutia şi i-a aratat băiatului cu umbrelă ce are acolo. Acesta a rămas pe gânduri, puţin surprins şi de asemea trist. A luat jumate din sufletul său şi l-a lipit de jumătatea ei, dar fetiţa a refuzat cadoul. Nu vroia să fie el cel cu jumătate de suflet.

Dar acum zâmbea. Zâmbea fiindcă îl avea pe băiatul cu umbrelă şi fiindcă îl întâlnise pe băiatul creol, care o intriga, care îi făcea fiecare zi mai interesantă cu ajutorul caracterului său complex şi al inteligenţei sale. Era curioasă, vroia să îl cunoască cât mai bine, să pătrundă în mintea sa... în sufletul său.
Când mai avea puţin şi ajungea la sufletul său, după care tânjea atât de mult, a realizat că şi el avea, la fel ca ea, doar jumătate de suflet. El iubise o fetiţă micuţă, ce zâmbea tot timpul şi avea nevoie de ea ca de aer. Ea îi dăruia zilele senine. Însă moarte i-o răpise chiar din faţa ochilor. A vazut cum a sărutat-o şi a plecat cu ea, fără ca el să poata face ceva, fără ca măcar să îşi ia sufletul înapoi.

Fetiţa cu ochii verzi a început să plângă. Ar fi vrut să îi dăruiască fericirea care moartea i-o furase, dar nu ştia cum. Nu mai ştia cum să se apropie de el. Îi era frică, deşi asta dorea.
Când băiatul cu umbrelă a aflat ce simţea ea, şi-a închis umbrela şi stătea în ploaie cu ea şi cu alte zeci de persoane. Acum pur şi simplu nu mai era doar ea.

Fetiţa cu ochii verzi era confuză. Ce avea să se aleagă cu ea pe drumul pe care a început să păşească?